Moartea este ținta și sfârșitul oricărei vieți și e imposibil să spunem ceva despre ea. Știm tot — sau aproape tot — despre viață, până la moarte. Putem vorbi despre acea parte a morții care ține de viață. Dar nu știm nimic despre moartea de după moarte. N-am știut niciodată nimic. Nu vom ști vreodată. Poate că nu e nimic de aflat. Cel mai straniu aspect al morții este bariera de netrecut care o separă de viață. S-ar zice că e dinadins așa. Demult în vechime, acum milioane și milioane de veacuri, a fost ridicat un zid pentru a ne împiedica să aflăm care ne este originea. În curând, peste câțiva ani sau luni, poate chiar mâine, un zid se va înălța în fața noastră, pentru ca, până la urmă, să nu ne cunoaștem destinul. Nu știm de unde venim, nu știm unde ne ducem. Suntem rătăciți.
(Călăuza rătăciților, Moartea)
Să te desparți de lucrurile reale, scrie Chateaubriand, nu înseamnă nimic. Dar să te desparți de amintiri! Inima se frânge atunci când te desparți de vise.
(Frumoasă a fost această viață)
© CCC
Dar femeile din Castiglione, văzând că nu fac nicio distincție între naționalități, mi-au urmat exemplul, arătând aceeași bunătate față de acești bărbați ale căror origini erau atât de diferite și toți erau străini pentru ele. „Tutti fratelli”, au repetat ele cu suflet. Toată cinstea acestor femei, acestor fete din Castiglione! Imperturbabile, neobosite, neclintite, sacrificiul lor de sine tăcut făcea să pară nesemnificative oboseala și ororile și prin propriul lor devotament.
(Amintiri de la Solferino)
© CCC
Întrucât metodele noi și teribile de distrugere sunt inventate zilnic, cu o perseverență demnă de o cauză mai bună, și din moment ce inventatorii acestor instrumente de distrugere sunt aplaudați și încurajați în majoritatea marilor state europene, care sunt angajate într-o cursă de înarmare și din moment ce în cele din urmă starea de spirit din Europa se combină cu multe alte simptome pentru a indica perspectiva viitoarelor războaie, a căror evitare, mai devreme sau mai târziu, pare cu greu posibilă, având în vedere toate acestea, de ce nu s-ar putea profita de o perioadă de relativ calm și liniște pentru a investiga și a încerca să se rezolve o problemă de o importanță atât de imensă și mondială, atât din punct de vedere uman, cât și din punct de vedere creștin?
(Amintiri de la Solferino)
© CCC
Nu ar fi posibil, în timp de pace și liniște, să se înființeze societăți de ajutorare în scopul de a acorda îngrijire răniților în timp de război de către voluntari zeloși, devotați și temeinic calificați?
© CCC
Nu mai există durere la multiplele scene ale acestei înfricoșătoare și solemne tragedii.
(Amintiri de la Solferino)
(Bătălia de la Solferino a avut loc pe 24 iunie 1859 în timpul campaniei italiene. A avut loc în Lombardia, în provincia Mantova (Mantua). Este vorba despre o victorie a armatelor franceze ale lui Napoleon al III-lea și a armatei Sardiniei sub conducerea regelui Victor Emanuel al II-lea al Italiei asupra armatei austriece a împăratului Franz Joseph I. A fost ultima mare bătălie din istoria universală în care toate armatele s-au aflat sub comanda personală a monarhilor lor.)
© CCC
Simțul moral al importanței vieții omenești, dorinţa omenească de a uşura puţin din chinurile tuturor acestor sărmani nenorociţi, sau de a le reface curajul distrus, activitatea furioasă și neobosită pe care o face omul în astfel de momente, toate acestea se combină pentru a crea un fel de energie care duce la o dorință pozitivă de a-i alina pe cât mai mulți posibil.
(Amintiri de la Solferino)
© CCC
Doar cei care sunt suficient de nebuni să creadă că pot schimba lumea reușesc.
© CCC
Dar a venit 1944: ocupaţie sovietică, închisori, teroare, schimbări de istorie şi de destine. Tata, ascuns ani de zile, cu pământul, casa şi pensia luată, sora mea eliminată din liceu pentru origine nesănătoasă. Eu, cu specialităţi burgheze: Engleza, Germana, Istoria artelor, Drept internaţional… Trebuia să întreţin familia. Singura soluţie găsită de o prietenă în aceeaşi situaţie: Institutul Maxim Gorki. De acolo, unde nu se cerea nici o origine socială, nici autobiografii, am ajuns la Editura de Stat, redactor. Iar de aici, prin şeful secţiei, care-mi fusese coleg de conservator, Silvian losifescu, om fin şi cultivat, deşi idealist, am ajuns asistent la catedra de Literatură Română, cu acordul lui G. Călinescu, în 1949…
Iar după 1965, în cei zece ani de deschidere, am putut circula în lume purtând cu mine aceleaşi valori. Am format generaţii întregi în duh românesc şi chiar creştin, prin cursurile şi scrierile mele, dar cu ce strategii, numai eu ştiu!
După 1980, însă, atmosfera era irespirabilă, deşi eram încă director la Institutul «G. Călinescu». M-am putut desfăşura liber în ultimii ani doar ca director al Accademiei di Romania din Roma, între anii 1991–1996…
(Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)