Din iubirile nesincere rămân în suflet numai melancolicul avertisment al falsității și experiența evaporării lor.
(Iubirea la Stendhal)
Omul superior nu este acela care, mulțumit de sine, se crede deasupra tuturor, ci acela care pretinde de la el însuși mai mult decât ceilalți, deși știe că nu va izbuti niciodată să-și mulțumească aceste înalte pretenții.
(Revolta maselor)
Poetul nu poate face nimic, e ascultat doar atunci când slăvește lumea, dar nu și atunci când o reprezintă așa cum este.
(Citatul dramaturgului a fost înscris temporar pe fațada de sticlă a teatrului parizian Théâtre national de la Colline în 2018.)
© CCC
Era destul de ușor de văzut cum afacerile înăbușă toată delicatețea sufletului.
(Somnambulii)
© CCC
Despre Miaskovski, profesorul său
Miaskovski nu și-a reprimat niciodată studenții prin voința sa creatoare. I-a tratat ca pe niște egali și a fost extrem de politicos și atent. Nu și-a permis nici o familiaritate și a fost întotdeauna în termeni formali cu toți studenții…
De câteva ori am fost la cursuri fără să-mi fi făcut temele. În cele din urmă, Miaskovski m-a întrebat ce era în neregulă cu mine. Am spus că am probleme și griji. Compozitorul a zâmbit:
– Deci, profită de acest lucru. Scrie muzică. Nu fi doar tăcut. Este cel mai rău lucru dintre toate. Ar trebui să te gândești mereu și oriunde la muzică…
Mai târziu, după moartea lui Miaskovski, am citit în însemnările sale că numai cei care creează neobosit pot fi considerați adevărați artiști – „altfel, creierul ruginește”.
© CCC
Despre Jan Sibelius
Desigur, una dintre cele mai puternice impresii și poate cea mai puternică impresie asupra mea mi-a fost oferită de întâlnirea cu Jan Sibelius. Pe 8 decembrie 1955, compozitorul urma să împlinească 90 de ani.
Nu și-a părăsit vila Jarvenpeie, aflată la 40 de km de Helsinki, din 1904. Pășeam cu entuziasm peste pragul modestei case cu două etaje situată în pitoreasca pădure deasă de pini de pe dealul nu departe de lac. Pe drum mă gândeam la viitoarea întâlnire cu clasicul și compozitorul în viață, a cărui activitate creativă a început încă din anii 80 ai secolului precedent. Cum este el? Cum mă va primi? Despre ce să vorbesc cu el? Sincer să fiu, am fost profund impresionat de acea simplitate și cordialitate cu care m-a primit pe mine și pe colegii mei. A venit la noi vesel, direct, oarecum sever la exterior, dar numai la exterior…
Era un radio mare în cameră. Sibelius părea să petreacă multe ore lângă radio ascultând programe muzicale din toate țările lumii. În timpul discuției, el și-a amintit foarte călduros de întâlnirile cu Kabalevski, Oistrah și Gilels, care l-au vizitat cu câțiva ani în urmă. Și-a amintit și de Petersburg, în care fusese de mai multe ori la începutul secolului. Și-a amintit de Ceaikovski, Glazunov și Rimsky-Korsakov pe care îi cunoștea personal. Am început să vorbim despre muzica modernă occidentală și despre sarcinile compozitorilor moderni.
– Unii scriu muzică cu capul sau cu picioarele, alții – după inimă, – a spus expresiv Sibelius.
© CCC
Despre Serghei Prokofiev
Generația mea de muzicieni a avut norocul de a urmări cea mai strălucitoare înflorire a geniului lui Serghei Prokofiev, de a fi prezentă la nașterea celor mai bune lucrări ale sale, de a conversa cu Prokofiev-omul…
Compozitor, pianist și dirijor; Prokofiev nu era profesor. Nu-i plăcea să țină prelegeri, să predea, să arate cum se compune muzică. Și totuși, nu se va fi găsit nici un compozitor modern care să nu profite, într-o oarecare măsură, de lecțiile creativității lui Prokofiev, care să nu învețe nimic nou, important, studiind lucrările acestui remarcabil compozitor. Este ușor de imaginat entuziasmul nostru când, în 1935, Prokofiev ne-a anunțat despre viitoarea vizită la conservator a lui Prokofiev care dorea să se familiarizeze cu lucrările studenților-compozitori.
La ora stabilită, silueta înaltă a lui Prokofiev a apărut în biroul directorului Conservatorului din Moscova. S-a repezit înăuntru, continuând o conversație însuflețită cu Miaskovski, observând cu greu privirile noastre de curiozitate arzătoare și entuziasm reținut… Compozițiile noastre vor fi ascultate de muzicianul cunoscut în întreaga lume al cărui nume părea legendar!…
Îmi amintesc cu greu ce a spus Prokofiev după audiție. Îmi amintesc doar că toate remarcile lui au fost binevoitoare, foarte sigure și precise. A aprobat Trio-ul meu și chiar a cerut notele pentru a le trimite în Franța. Nu e nevoie să mai vorbesc despre cât de inspirată a fost acea întâlnire. În curând am avut ocazia să-i arăt compozitorului schița concertului meu pentru pian. A fost uimit de intenția mea de a scrie un concert și nu a considerat necesar să-și ascundă îndoielile.
– Să scrii un concert nu este foarte ușor – a spus el – trebuie neapărat să creezi o invenție. Te sfătuiesc să notezi toate descoperirile de compoziție fără să te aștepți la maturitatea întregii schițe. Notează pasaje separate, părți interesante, nu neapărat în succesiune. Apoi vei forma întregul din aceste „cărămizi”.
Prima schiță a celei de-a doua părți a produs această remarcă destul de ascuțită: „Deci, ce va face pianistul, va sta degeaba?” (se referea la partea solo prea simplă și ușoară).
S. Prokofiev era un povestitor excelent. Avea un simț ascuțit al umorului și al ironiei (care s-a exprimat în deplină măsură în creativitatea sa).
Îmi amintesc povestea despre prima întâlnire cu Henry Wood. În primăvara anului 1944 a avut loc o sesiune solemnă în cadrul Societății Uniunii Sovietice de Relații Culturale cu Țările Străine; era dedicată aniversării a 70 de ani de la ziua de naștere a cunoscutului dirijor englez Henry Wood. La sesiune au fost prezenți o mulțime de muzicieni care au urmărit reportajul despre viața și activitatea eminentului dirijor. Apoi a luat cuvântul S. Prokofiev; cu un umor inimitabil ne-a povestit despre mai multe episoade foarte însuflețite care îl caracterizau pe H.Wood. Mai ales una dintre ele am păstrat-o în memorie. Prokofiev mergea pentru prima dată într-un turneu concertistic la Londra și nu știa cu cine avea să se întâlnească și unde trebuia să meargă de la gară. Aceste circumstanțe l-au deranjat foarte tare în timpul călătoriei către Londra. În cele din urmă, trenul s-a rostogolit pe peron, Prokofiev a coborât din vagon și s-a oprit, confuz, la un birou de informații. „Deodată, – spuse Prokofiev, – văd un domn respectabil mergând repede pe peron; ținea lipită de piept partitura primului meu Concert pentru pian. Era H.Wood…”
© CCC