Visând, întrezărim prin doruri –
latente-n pulberi aurii –
păduri ce ar putea să fie
şi niciodată nu vor fi.
(Risipei se dedă florarul)
Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.
De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedă Florarul.
Polenul cade peste noi,
în preajmă galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.
Ne cade-n gură când vorbim,
şi-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avântul.
Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.
Visând, întrezărim prin doruri –
latente-n pulberi aurii –
păduri ce ar putea să fie
şi niciodată nu vor fi.
(Risipei se dedă florarul)
Eu nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi –
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?
(Vei plânge mult ori vei zâmbi?)
Viori sunt femeile,
tremur în palme răsfrânt.
Le slăvesc şi le cânt
pentru sfârşitul de drum
ce-l au pe pământ.
Lemn moale, lemn sfânt!
Viori sunt femeile,
vibraţie fără cuvânt,
viori aprinse subt arc
în flăcări şi fum.
(Viori aprinse, femeile)
Femeie,
ce mare porti in inima si cine esti?
Mai canta-mi inc-o data dorul tau,
sa te ascult,
si clipele sa-mi para niste muguri plini,
din care infloresc aievea – vesnicii.
(Dorul)
Când hoinărind, alăturea,
noi mână-n mână ne găsim
cu ochii la aceeaşi stea –
mai e nevoie de destin?
(Strofe de-a lungul anilor)
Când prin oraş calci lin pe străzi
sămânţa ulmilor, şi-n mers
în adevăruri limpezi crezi –
mai e nevoie de vreun vers?
Când muşchiul de pădure mult
ne-alină-n vară verde dor
şi glasul picurat ţi-ascult –
mai e nevoie de-un izvor?
Când în bătaia vântului
mlădie umbli pe colnic,
pe-ntinderea pământului
mai e nevoie de vreun spic?
Când între lipsă şi prisos
ne bucurăm de câte sunt
şi cântă pe subt glii un os –
mai e nevoie de cuvânt?
Când îţi ghicesc arzândul lut
cum altul de Tanagra nu-i,
din miazănoapte până-n sud
mai e nevoie de statui?
Când hoinărind, alăturea,
noi mână-n mână ne găsim
cu ochii la aceeaşi stea –
mai e nevoie de destin?
(Strofe de-a lungul anilor)
Setos iți beau mireasma și-ți cuprind obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam.
Si totusi tu-mi soptesti: “Mi-asa de dor de tine!”
Asa de tainic tu mi-o spui si dornic,
parc-as fi pribeag pe-un alt pamânt.
Femeie, ce mare porti în inima si cine esti?
Mai cânta-mi inc-o data dorul tau,
sa te ascult si clipele sa-mi para niste muguri plini,
din care infloresc aievea – vesnicii.
(Dorul)
A cunoaște. A iubi.
Încă-odată, iar si iară,
a cunoaște-nseamnă iarna,
a iubi e primăvară.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n tine.
A cunoaste. A iubi.
Care-i drumul, ce te-ndeamna?
A cunoaste – ce-nseamna?
A iubi – de ce ti-e teama
printre flori si-n mare iarba?
Printre flori si-n mare iarba,
patima fara pacate
ne rastoarna-n infinit
cu rumoare si ardoare
de albine rencarnate.
Înc-odata, iar si iara
a iubi e primăvară.
(Primăvara)
Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?
Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
“Să fie lumină!”
O mare
şi-un vifor nebun de lumină
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine ştie?
Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te vad – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.
(Lumina)