Înțelepciune este să respiri
Ușor, și după lacrimi să zâmbești,
Petalele ce cad din trandafiri
Și nu s-aud când mor, să le iubești.
Privește pomii drepți din bătătură –
Ei cată totdeauna către cer,
Și-n ruga lor cea verde parcă cer
Mai multă ploaie, mai puțină ură.
Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
Poate ’naintea spicelor să cazi,
Stăpâni când nu suntem decât pe azi,
Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
(Înțelepciune)
Nici cupele de-argint nu-mi plac,
Nici auritele pocale,
Ci dintre toate cel mai drag
Îmi e căuşul palmei tale.
Vor trece ani. Şi-nnoitoare,
Cu-aceeaşi dragoste de fată,
Voi bea din palma ta, de care
N-am să mă satur niciodată.
Pe-acelaşi drum, ca la-nceput
Vom dogorî mereu la faţă.
Şi-ntâia brazdă-am să-ţi sărut
Pe-obrazul însemnat de viaţă!
Dar dacă, în aceeaşi zi,
Mi-ai da să beau din mari pocale,
Eu, dintre toate, m-aş opri
Tot la căuşul palmei tale.
(Vor trece ani)
Toate își lasă umbra în lume:
o frunză, iubitul, un flutur, un nume,
și toate gustă lumina pământului,
până și urmele vântului.
Numai stelele, stelele n-au caldarâm,
nu lasă umbra pe nici un tărâm
Ah, stelele, stelele!…
(Ah, stelele)
Timpul este un tămăduitor infailibil care vindecă fără niciun leac rănile sufletului.
Ieșind din aste încâlcite căi,
Grădina mândră îți ivește-n față
Havuzuri mari cu ape în văpăi,
Un râu, și flori, și arbori, și verdeață,
Coline, peșteri și umbroase văi…
Cu toate-odată ochiul ți-l răsfață
Și,- ascuns cum meștesugu-n orice parte-i,
Mai mare-i prețul nevăzut al artei.
(Ierusalimul eliberat)
Pe un scriitor nu-l apreciezi după legitimaţie, ci după scrierile lui!
(Maestrul și Margareta)
Ca să te convingi că Dostoievski este scriitor, trebuie neapărat să-i ceri legitimaţia? Păi, ia dumneata la întâmplare cinci pagini din orice roman al lui şi te vei convinge, fără nici o legitimaţie, că ai de-a face cu un scriitor! Şi-apoi, cred că nici nu avea legitimaţie!
(Maestrul și Margareta)
Cine ţi-a spus că nu există pe lume dragoste adevărată, devotată, dragoste veşnică? Să i se taie mincinosului limba lui ticăloasă!
(Maestrul și Margareta)
Fiecare dintre noi avem undeva, departe, sau poate mai aproape, undeva unde este străin zgomotul oraşului şi îmbulzeala străzilor pavate, avem o casă. Un colţişor unde plecăm cu bucurie şi un pic de nostalgie. E casa de la ţară, proprie sau poate cea părintească, casa ce se află în satul unde ne-am petrecut copilăria şi pe dealurile verzi unde au rămas atâtea amintiri plăcute şi nopţi nedormite.
Cuvântul ţară are mai multe sensuri, aşa numim noi satul, ţara cea adevărată. Ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze pe toţi e că dispar tradiţiile sfinte ale poporului nostru, care erau atât de bine păstrate, în fond, de ce mi-ar păsa atât de mult de tradiţii şi de sate? Pentru că acestea păstrează memoria istorică a neamului nostru, ceea ce este mai important decât acea istorie scrisă în cărţi şi modificată conform cursului şi cerinţelor vremurilor, ne uităm istoria, iar un popor fără memorie istorică… Veșnicia s-a născut la sat, oare ce va fi când va dispărea?
(Despre Tradiții și Obiceiuri Românești)
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Și totuși tu-mi șoptești: “Mi-așa de dor de tine!”
(Dorul)