Citate de Mihail Bulgakov

Cred că trec drept scriitorul fericirii pentru că gândesc că trebuie să fii fericit în ciuda tuturor celorlalte lucruri. © CCC

Cei mai buni scriitori nu folosesc şiretlicuri; în orice caz, şiretlicurile lor sunt bine ascunse. (1962)

Este drept că, în general, scriitorii sunt socotiţi a fi extrem de susceptibili, şi că nimeni nu se mai miră dacă doi scriitori de valoare "îşi dau în petic". Chiar dacă contemporanii lor îi judecă, posteritatea află suficiente motive de a transfera o gâlceavă măruntă şi penibilă, determinată de interese meschine, într-o dispută "de idei". Ceea ce s-a petrecut, cu decenii înainte, între Arghezi şi Ion Barbu a devenit un simplu capitol de istorie literară, din care orice conotaţie subiectivă a dispărut sau a îmbrăcat forma nobilă a unei diferenţe de "arte poetice". Eu cred că e foarte bine că se întâmplă acest lucru; este indicat ca Istoria literară să şteargă ridurile, grimasele şi "aluniţele" de pe obrazul prea crispat al Vieţii literare. Suntem cu mult prea sensibilizaţi de răfuielile meschine ale tuturor veleitarilor literari care-şi cumpără genialitatea postişă de la chioşcul de ziare din colţ. Într-o epocă invadată de V.I.P.-uri – de tot soiul – care nu sunt decât surogatul efemer al personalităţii, dar care "înghit" cu lăcomie înspăimântătoare toate resursele ce s-ar cuveni culturii adevărate – este bine, este chiar necesar ca gura falselor valori să fie redusă la tăcere.

Stiu ca nu e nici o legatura intre opera si om, ca nu trebuie sa judec decat opera si nu legenda buna sau rea care se creeaza in jurul autorului. (Însemnările mele)

Altă dată, venind de la Paris, și-a prins de șaua calului o geantă mare cu hârtii importante. Geanta era prinsă prost și a căzut. Curierul trecând pe acolo, ridică geanta și, după ce îl vede pe La Fontaine, îl întreabă dacă a pierdut ceva. Băiatul ăsta se uită în jur: „Nu, spune, nu am pierdut nimic. — Iată o geantă pe care am găsit-o, spuse celălalt. - Ah! este geanta mea! exclamă La Fontaine; este tot ce am." L-a ținut între brațe până la cabana de vânătoare. (Povești) © CCC

Jean d'Ormesson reușește ceea ce este cel mai dificil și mai solicitant în literatură: să fie și simplu și profund. © CCC

Scoţând din sertarul mesei caietele cu romanul scris de mână şi exemplarele dactilografiate, am început să le ard. E o treabă foarte grea, fiindcă hârtia scrisă arde anevoie. (Maestrul și Margareta)

Gândurile zboară și cuvintele merg pe jos. Asta e toată drama scriitorului. (Jurnal) © CCC

…pe măsură ce Mihail Alexandrovici se aventura într-un labirint în care numai un om foarte cult îşi putea permite să se aventureze fără riscul de a-şi frânge gâtul, poetul afla multe lucruri interesante şi instructive despre Osiris, bunul zeu egiptean, fiu al Cerului şi al Pământului, despre Famuz, zeul fenicienilor, despre Marduc, şi, în sfârşit, despre mai puţin cunoscutul Huitzi-Lopochi, cumplitul zeu, cândva atât de venerat de aztecii din Mexic. (Maestrul și Margareta)

Nu există scriitor calificat după locul în care trăieşte. Scriitorul este unul care dă posibilitatea cititorului să intre într-o lume aparte, pe care n-o trăieşte în cotidian.

Fericirea scriitorului constă în voluptatea actului creator, dar şi în suma acelor drame care îl ocolesc datorită stilului de viaţă contemplativ. A privi şi a scrie în loc de a mânui spada. (Voluptatea de a scrie)

Cine ţi-a spus că nu există pe lume dragoste adevărată, devotată, dragoste veşnică? Să i se taie mincinosului limba lui ticăloasă! (Maestrul și Margareta)

Singurul lucru pe care l-a spus e că printre viciile omeneşti, unul dintre cele mai grave, el consideră a fi laşitatea. (Maestrul și Margareta)

Obiectivul romancierului este să-l facă pe cititor să uite cu totul de faptul că autorul există – chiar și de faptul că citește o carte. (Scrieri critice ale lui Ford Madox Ford) © CCC

Corneille ne subjugă caracterelor şi ideilor lui, iar Racine se conformează ideilor noastre; Corneille zugrăveşte oamenii care ar trebui să fie, iar Racine – aşa cum sunt. În Corneille găsim mai mult din ceea ce se cade chiar să luăm ca model, în Racine găsim mai mult din ceea ce recunoaştem în alţii sau din ce simţim noi înşine. Unul te înalţă, te uimeşte, te stăpîneşte, te învaţă; celălalt îţi place, te răscoleşte, te înduioşează, te pătrunde.

În acei ani [...], Ion D. Sîrbu a fost receptat într-un mod ambiguu: pe de o parte, foarte prezent, pe de altă parte periculos de prezent alături de noi. Să mă explic. Într-un Cluj, dominat cultural şi politic de A.E. Baconsky, "omul lui Beniuc", dezinvoltura verbală, farsele, ironiile, batjocurile etc. proferate de Gary la adresa "adversarilor" noştri puneau Cercul într-o lumină "reacţionară" care începea să devină extrem de primejdioasă. Vremea glumelor nevinovate trecuse. Profesorii Blaga şi Liviu Rusu fuseseră îndepărtaţi din învăţământul superior, "filozoful" politruc Pavel Apostol tăia şi spânzura în Universitate, nimeni dintre noi nu avea drept de semnătură etc. În toţi anii – şapte – cât am fost dascăl la ţară, veştile primite de la Cluj îl designau pe Gary ca pe un potenţial pericol pentru libertatea cerchiştilor. Voi relata un singur fapt. Ion D. Sîrbu este cel ce a lansat următoarea poveste. Într-un cerc de scriitori, la Cluj, Lucian Blaga, devenit simplu bibliotecar, referindu-se la versurile lui Beniuc (citez din memorie, aproximativ): "Unde mă aflu, unde mă duc,/ Lumea vorbeşte, şopteşte;/ Ăsta e poetul Beniuc,/ Ştie şapte limbi şi ruseşte...", le-ar fi citat astfel: "Ăsta e poetul Beniuc,/ Ştie şapte limbi pe ruseşte". A spus Blaga aşa ceva? Este o invenţie a lui Gary? Nu se va şti niciodată. Fapt e că, transmisă la Bucureşti, butada a stârnit şi mai mult furia preşedintelui scriitorilor [Mihai Beniuc] împotriva lui Blaga şi a Cercului Literar.

[Ion D. Sîrbu, Ion Desideriu Sîrbu, căruia i se spunea Gary (Gary Sîrbu), dramaturg, filozof, publicist și romancier român. Lucian Blaga i-a fost profesor și mentor. Va deveni asistent la catedra profesorului Liviu Rusu.]

Voioșia lui Coșbuc are însă și un revers trist, în viață fericirea alternând cu suferința. Pe nesimțite, idila se preface în trenos sau chiar bocet, într-o jelanie sfâșietoare, intonată ca o melodie litanică de înțeles misterior, obscur ca în Cântectul fusului, conținând o simbolistică stranie a crizei erotice juvenile. (Despre Coșbuc)

Nu e de-ajuns să scrii un cap de operă, sau să fii om de geniu, ci mai e ceva. Acest ceva se numeşte norocul... Pentru mai toţi oamenii cari au lăsat urme prin faptele lor, numai norocul singur şi-a spus cuvântul hotărâtor.

Bernard Shaw este o persoană minunată. El nu are duşmani şi nu e iubit de niciunul dintre prietenii săi.

Curios! Acest om de constituție delicată, timid și discret, îmbătrânit înainte de vreme și care a murit la 52 de ani, doborât de accidentul fatal al unicului său fiu Alexandru, era înzestrat cu o remarcabilă energie retorică de poeta vates, în linia lui Andrei Mureșanu, ridicată la cea mai înaltă expresie de Octavian Goga. Poeziile Un cântec barbar, Decebal către popor, Exossibus ultor, In opressores, Noi vrem pământ, datând toate din 1893, și Pentru libertate din 1903 dau glas revoltei împotriva asupririi naționale și sociale, păstrându-și valoarea artistică și după încetarea revendicărilor, ca documente ale demnității unui popor ce nu suportă subjugarea, începând cu aborigenii daci, ridicați împotriva romanilor (Un cântec barbar). (Despre Coșbuc) Poeta vates sau doar vates: poet inspirat, poet vizionar, care impresionează prin tonalitatea elevată a versurilor pătrunse de sacralitate, prin intensitatea sentimentelor umanitare și prin înalta tonalitate retorică a versurilor; la romani: profet.