Dintre toate lucrurile care sunt pe lume, unele depind de noi, iar altele nu
Dintre toate lucrurile care sunt pe lume, unele depind de noi, iar altele nu.
Epictet
Unele lucruri depind de noi, altele nu. Această distincție va fi fundamentul eticii stoice. Depind de noi gândurile noastre, judecățile noastre și atitudinea noastră față de lume. Nu depind de noi legile naturii și ale societății. Stoicismul apără ideea unui determinism strict al naturii. Astfel, dacă cineva vrea să schimbe ordinea lucrurilor, se va confrunta cu esecul și va fi nefericit. Conditia fericirii sale este deci sa-si schimbe atitudinea față de lume (depinde de el) si sa doreasca ordinea lumii.
“Dintre toate lucrurile care sunt pe lume, unele depind de noi, iar altele nu. Cele care depind de noi sunt opiniile noastre, mişcările noastre, dorinţele, înclinaţiile şi aversiunile noastre – într-un cuvânt, toate acţiunile noastre. Cele care nu depind de noi sunt trupul, bunurile, reputaţia, demnităţile, într-un cuvânt, toate lucrurile care nu fac parte din acţiunile noastre.
Lucrurile care depind de noi sunt libere prin natura lor, nimic nu poate să li se opună sau să le oprească; cele care nu depind de noi sunt sclave, slabe, dependente, supuse miilor de obstacole şi inconveniente, cu totul străine de noi.
Aminteşte-ţi deci că, dacă tu consideri libere lucruri care prin natura lor sunt sclave şi proprii ţie pe cele care depind de altcineva, vei întâmpina la fiecare pas obstacole, vei fi rănit, tulburat şi te vei plânge de zei şi de oameni, în timp ce considerând al tău ceea ce-ţi aparţine de drept şi străin ceea ce e al altcuiva, nimeni nu te va obliga să faci ceea ce vrei, nu te vei plânge de nimeni, nu vei acuza pe nimeni, nu vei face nici cel mai mic lucru împotriva ta însuţi, nimeni nu-ţi face vreun rău şi nu vei avea niciun duşman, căci nimic rău nu ţi se va întâmpla.
(varianta a paragrafului de mai sus: “Inainte de toate, din lucrurile lumii acesteia, unele stau in puterile tale, altele nu… Prin urmare, ia aminte. De vei confunda sfera libertatii cu a necesitatii, sau sfera suveranitatii tale cu a fatalitatii universale, sa stii ca mergi de-a dreptul la ciocniri, amaraciuni si nenorociri inevitabile, si deci la conflicte si cu omenirea si cu Dumnezeu. Din contra, daca vei distinge cu precizie sfera ta proprie de cea straina tie, faptele tale nu vor cunoaste nici inceput, nici oprire fortata din afara; nu te vei plange de nimeni, nici nu vei da vina pe nimeni; si contand in toate numai pe vointa ta, nu te poate nici atinge, nici dusmani nimeni; caci n-are nici cum, nici de ce.”)
Dacă aspiri deci la bunuri atât de importante, aminteşte-ţi că pentru a le dobândi nu trebuie să munceşti puţin şi că, în ceea ce priveşte lucrurile exterioare, trebuie să renunţi la ele complet, iar pe altele să le amâni. Căci dacă încerci să le împaci pe toate, urmărind şi aceste bunuri şi bogăţia şi demnităţile, e posibil să nu le obţii pe acestea din urmă pentru ca ţi le-ai dorit pe celelalte, dar cu siguranţă nu vei reuşi să dobândeşti acele bunuri, singurele care ţi-ar putea aduce libertatea şi fericirea.
Astfel, în faţa oricărei năluciri dureroase, fii pregătit să spui: “Nu exişti decât în imaginaţia mea, nu eşti ceea ce pari.” Apoi, examineaz-o cu atenţie, aprofundeaz-o şi, pentru a o sonda, serveşte-te de regulile pe care le-ai învăţat, mai ales de prima dintre ele, de a şti dacă lucrul care îţi dăunează face parte dintre cele care depind de noi, sau din celelalte; şi, dacă e din cele care nu stau în puterea noastră, spune-ţi fără să şovăi: “Asta nu mă priveşte”.”
***
Stoicism: curent filozofic, în Grecia și Roma antică, care conținea elemente materialiste în ceea ce privește problema cunoașterii și care în domeniul eticii susținea că oamenii trebuie să trăiască potrivit rațiunii, să renunțe la pasiuni și la plăceri, să considere virtutea ca singurul bun adevărat și să se dovedescă neclintiți în fața vicisitudinilor vieții.
Determinism: teorie care susține universalitatea principiului cauzalității, teza că toate fenomenele naturii, societății și gândirii se nasc și se dezvoltă în virtutea unor cauze, mișcarea lor fiind guvernată de legi obiective; teorie, concepție potrivit căreia fenomenele sunt generate de înlănțuiri de cauze și efecte, prin condiționări și legități, prin interacțiuni necesare și repetitive.
© CCC
Citate asemanatoare
-
Oricum ar fi lucrurile, ia-le asa cum sunt.Folosinta, nu posesiunea, ne face fericiti.Placerea este un sentiment de perfectiune…Fericirea este o placere durabila.Ceea ce ma incanta astazi este fericirea de a fi trecut prin toate suferintele pentru a trai mai bine ceea ce traiesc acum. © CCCUn om nu poate fi josnic in faptele lui si in acelasi timp viata sa-i fie pura.Lucrez pentru a fi fericit: este cea mai frumoasă meserie. (Jurnalul unui curios de la țară) © CCCPrima conditie pentru a fi fericit este sa n-ai timp sa te gandesti la nefericire.Inainte de toate, din lucrurile lumii acesteia, unele stau in puterile tale, altele nu… Prin urmare, ia aminte. De vei confunda sfera libertatii cu a necesitatii, sau sfera suveranitatii tale cu a fatalitatii universale, sa stii ca mergi de-a dreptul la ciocniri, amaraciuni si nenorociri inevitabile, si deci la conflicte si cu omenirea si cu Dumnezeu. Din contra, daca vei distinge cu precizie sfera ta proprie de cea straina tie, faptele tale nu vor cunoaste nici inceput, nici oprire fortata din afara; nu te vei plange de nimeni, nici nu vei da vina pe nimeni; si contand in toate numai pe vointa ta, nu te poate nici atinge, nici dusmani nimeni; caci n-are nici cum, nici de ce.Niciodata nu suntem nici atat de fericiti, nici atat de nefericiti pe cat ne inchipuim.De durere, pe omul simplu il vindeca timpul, pe intelept, ratiunea.Poarta-te in asa fel incat oricare din faptele tale sa devina o regula universala de conduita.Lumea aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile. (Teodiceea) Gottfried Leibniz Teză deistă apologetică, enunțată de Leibniz în „Thaeodicaea”, pe care Voltaire a răstălmăcit-o ironic în „Candide”. In singura carte publicata in timpul vietii, Teodiceea (1710), Leibniz incerca sa impace bunatatea lui Dumnezeu cu existenta raului in lume, afirmand ca numai Dumnezeu este perfect si ca lumea existenta este “cea mai buna dintre lumile posibile”. Aceasta conceptie a fost ironizata de Voltaire in faimosul sau roman comico-satiric Candide sau Optimismul. Leibniz credea că, în bunătatea lui, Dumnezeu nu putea dori sa creeze o lume rea. Cu toate acestea, Dumnezeu actioneaza pe baza rațiunii și, prin urmare, nu putea crea o lume contradictorie. Aceasta ar fi fost contradictorie daca Dumnezeu ar fi creat o lume perfecta (lumea ar fi fost un nou Dumnezeu). Dintre toate lumile posibile, adica non-contradictorii, a creat-o pe cea mai buna (și aceasta nu este perfecta). Exista o infinitate de lumi posibile care, in functie de gradul lor de perfectiune, ar putea accede la existenta. Dar in conformitate cu principiul idealului, Dumnezeu a creat unica lume existenta, implicit pe cea mai buna dintre toate lumile posibile. Spre deosebire de celelalte lumi, aceasta detine cel mai inalt grad de adecvare intrinseca: “In acest fel se obtine cea mai mare diversitate posibila care, cu toate acestea, merge mana in mana cu cea mai mare ordine posibila, adica se atinge atata perfectiune pe cat este posibil.” Dumnezeu este supremul arhitect si creeaza, fara indoiala, cea mai buna dintre lumile posibile, adica alege acea combinatie de posibilitati care sunt in stare sa coexiste (“composibile”) si in cadrul careia sa se atinga totusi cea mai inalta treapta a perfectiunii.
***
Candide (titlul complet, Candide sau Optimismul) este o poveste filosofică a lui Voltaire, apăruta la Geneva, în ianuarie 1759. Lucrarea a fost reeditata de douăzeci de ori pe durata vieții autorului (de peste cincizeci de ori pana in prezent), devenind unul dintre cele mai mari succese literare franceze. Aceasta lucrare se inscrie intr-o importanta dezbatere a secolului al XVIII-lea, asupra fatalismului și existenței răului. Cu mult timp în urmă, Voltaire se opusese cu înverșunare ideilor filosofului Gottfried Leibniz pe tema lui Dumnezeu, "principiului rațiunii suficiente" și ideii lui asupra "armoniei prestabilite." Pentru Leibniz, Dumnezeu este perfect, lumea nu poate fi, dar Dumnezeu a creat-o astfel incat sa fie cea mai buna posibila. Răul există ocazional, dar este compensat in alta parte, printr-un bine infinit mai mare. In plus, potrivit lui Leibniz, nimic nu se întâmplă fără a exista pentru aceasta o cauza necesara. Această convingere este ceea ce se numește optimismul leibnizian. Voltaire vedea in această filosofie o încurajare a fatalismului. De aceea, opune acestui optimism pe care il considera exagerat, o viziune clară asupra lumii și a imperfecțiunilor sale, pe care o prezinta, mai ales în scrisorile sale filosofice, ca pe o convingere optimistă fata de omul care este capabil sa-si îmbunătățeasca propria conditie. Acesta este si sensul concluziei din finalul povestirii Candide: "Trebuie să ne lucrăm gradina." "Toate evenimentele se înlănţuie în cea mai bună lume cu putinţă: dacă n-ai fi fost alungat dintr-un frumos castel cu picioare în spate de dragul domnişoarei Cunigunda, dacă n-ai fi fost prins de Inchiziţie, dacă n-ai fi cutreierat America pe jos, dacă n-ai fi străpuns cu spada pe baron, dacă n-ai fi pierdut toţi berbecii aduşi din fericita ţară Eldorado, n-ai mânca aici dulceaţă de chitre şi fisticuri. - Foarte bine ai vorbit, zise Candid, dar până una-alta trebuie să ne lucrăm grădina." (Candide sau Optimismul) In Candide sau Optimismul, Voltaire atacă în mod deschis optimismul leibnizian si face din Dr. Pangloss (incurabilul optimist al satirei sale) un susținător ridicol al acestei filosofii. Critica optimismului este tema principală a poveștii: fiecare dintre aventurile eroilor tinde sa dovedeasca faptul că este greșit să credem că lumea noastră este cea mai bună dintre toate lumile posibile. Astfel, episoadele se incheie de multe ori cu cate o reflecție a lui Candide despre teoria lui Pangloss. Acesta este cel mai sarcastic dintre romanele lui Voltaire. După aventurile cele mai dramatice din toate țarile imaginabile, Candide, elevul filosofului optimist Pangloss, intalneste un biet bătrân care îi dă sfatul simplu de a munci pentru a găsi fericirea: "munca alunga din noi trei mari rele: plictiseala, viciul și nevoia." Aceasta este ceea ce Candide decide sa faca, dupa cum va declara in formula sa finala, "trebuie sa ne lucram grădina." Voltaire a aplicat el insusi, la sfârșitul vieții sale, lecția lui Candide. Pentru el, munca va fi, de asemenea, o luptă împotriva intoleranței și nefericirii oamenilor. Candide: personaj si titlu; fiul nelegitim al surorii baronului Thunder-ten-Tronckh. Pangloss: pedagog regal de la curtea baronului; descris, in mod ironic, drept "cel mai mare filosof al Sfântului Imperiu Roman".***
Termenul “teodicee” este un neologism creat de Leibniz, în 1696, din cuvintele greceşti theos (zeu, Dumnezeu) şi dike (judecată, justiţie, dreptate). In pofida etimologiei sale, conceptul rămane ambiguu, fiind dificil de precizat dacă este vorba de justiţia divină sau de justificarea divinităţii în condiţiile existenţei răului în lume. Este surprinzător faptul că nicăieri în cuprinsul Teodiceei, lucrare publicată la Amsterdam, în 1710, în limba franceză, Leibniz nu defineşte şi nici măcar nu utilizează neologismul care apare în titlu. O serie de contemporani ai filosofului german au crezut că Teodiceea este un pseudonim, fiindcă lucrarea a fost publicată fără a se indica numele autorului. Titlul şi conţinutul cărţii lui Leibniz determină definirea “teodiceei” ca doctrină despre bunătatea lui Dumnezeu, libertatea omului şi originea răului. Intre 1695 şi 1697 a apărut celebrul Dicţionar istoric şi critic al lui Bayle, una dintre cele mai citite cărţi ale timpului. Din această perioadă datează şi planul lui Leibniz pentru o teodicee, plan pus de el însuşi în legătură cu următorul pasaj din Noul Testament: „Nu cumva Dumnezeu este nedrept cand îşi dezvăluie "mania?" Presupoziţiile unei teodicei sunt atat credinţa în divinitate, cat şi o anumită emancipare faţă de religie. Teodicee: doctrină filosofico-religioasă conform căreia lumea este o creație perfectă a divinității, iar răul are o cu totul altă origine decât cea divină și existența lui nu poate pune la îndoială bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu; termen creat de Leibniz şi titlul unei lucrări ce avea drept scop să îl disculpe pe Dumnezeu de faptul că a creat o lume imperfectă, în care răul există. Dacă Dumnezeu este creatorul lumii, cum se face că, dintr-o substanţă bună, poate să provină ceva mai puţin bun şi, în cele din urmă, exact opusul binelui? © CCCCu o rândunică, nu se face primăvară nici măcar pentru o zi; și tot astfel, o zi, sau un scurt răgaz, nu face un om binecuvântat și fericit. © CCCÎţi spun că aproape am atins paradisul meu, căci paradisul altora e cu desăvârşire lipsit de importanţă pentru mine şi nu-l râvnesc. (La răscruce de vânturi)Fericirea... se afla in noi, niciodata in jurul nostru.Uneori, când sunt fericită într-adevăr, Simt sau poate numai mi se pare Cum în vârful fiecărui fir de păr Îmi creşte câte-o floare. Şi ştiu că sunt grozav de frumoasă Cu podoaba aceasta împărătească, Dar nu mă încumet să mişc fruntea De teamă să nu mi se ofilească, Şi nici să mă privesc într-o oglindă De teamă să nu mi se desprindă. Şi e destul să mă-ntristez numai un pic Ca să nu mai rămână din toată frumuseţea nimic. Haideţi, puteţi încerca şi voi... binişor... E uşor! Nu trebuie decât să fiţi foarte fericiţi! (Minune)Esti invincibil daca nu intri in lupte dincolo de sfera puterii tale.Fericirea este placerea sufletului. O simpla senzatie, un sunet, o culoare, atingerea mainii unei femei, daca implica sufletul, devine o fericire.A nu te simti fericit decat prin comparatie, inseamna sa te condamni sa nu fii niciodata fericit cu adevarat, pentru ca intotdeauna trebuie sa lupti pentru a ajunge sau a depasi pe cineva. © CCCExistă două feluri de oameni: cei care pot fi fericiți și nu sunt și cei care caută fericirea fără să o găsească. Proverb arab © CCCCopy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.