Citate de Anaxagora

Conștiință! Conștiință! Instinct divin, nemuritor și voce cerească. Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), Emile sau Despre educație "Conştiinţă! Conştiinţă! Instinct divin, nemuritor şi voce cerească; călăuză sigură a unei fiinţe ignorante şi mărginite, dar inteligentă şi liberă; judecător infailibil al binelui şi răului, care îl faci pe om asemenea lui Dumnezeu, tu reprezinţi excelenţa naturii sale şi moralitatea acţiunilor sale; fără tine nu simt nimic din ceea ce m-ar putea ridica deasupra animalelor, decât tristul privilegiu de a rătăci din eroare în eroare, cu ajutorul unui intelect lipsit de norme şi al unei raţiuni lipsite de principii." Istoricul sau etnologul, observând diversitatea obiceiurilor, concluzionează că moralitatea este relativă la cultură, dependentă de educație și variabilă în funcție de vremuri. Dar perspectiva filosofului tinde să depășească această eterogenitate. Nu există oare, în centrul fiecărei evaluări morale, o conștiință universală a binelui și răului? Răspunsul la această întrebare necesită, potrivit lui Rousseau, să ne consultăm în primul rând inimile, pentru a garanta onestitatea judecății noastre. Adâncul sufletului nostru adăpostește într-adevăr un principiu înnăscut al dreptății și virtuții, în care trebuie să avem încredere. Aceasta este conștiința, o facultate pe care natura a pus-o în fiecare dintre noi și care, prin adevărul său instinctiv, depășește toate recomandările societății sau ale rațiunii. De exemplu, vocea ei este cea care se face auzită atunci când suntem acceptabili în ochii celorlalți, dar, în ochii sufletului nostru, nevrednici. Desigur, cu condiția să permitem acestei facultăți divine să se exprime în noi și să ascultăm judecata sa infailibilă. Iubirea binelui și aversiunea față de rău sunt astfel experimentate înainte de a fi învățate. Dar această voce cerească care ne îndeamnă să ne ridicăm deasupra noastră este adesea înăbușită de interesele noastre egoiste... sau chiar ascunsă de educația noastră. De aceea, în instrucțiunile sale pentru Émile (în tratatul Émile sau Despre educație), Rousseau recomandă în mod neașteptat ca tânărul său elev să fie lăsat de capul său, sperând că natura sa îi va fi un ghid mai bun decât artificiile civilizației. În ceea ce privește supremația conștiinței morale, optimismul lui Rousseau poate fi temperat de remarca ironică a contemporanului său Diderot: „Vocea conștiinței și a onoarei este într-adevăr slabă atunci când măruntaiele țipă.” © CCC

Cuget (Gândesc), deci exist. - Cogito, ergo sum. (Discurs asupra metodei) René Descartes Cartezianismul desemnează o mișcare filosofică ce susține principiile și teoriile gândirii lui René Descartes (forma latinizată, Renatus Cartesius). Cartezianismul s-a evidențiat, mai ales, prin prima lucrare filosofică publicată în limba franceză, celebrul Discurs asupra metodei (1637), subintitulată "pentru a ne conduce bine rațiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe”, ce expune trăsăturile fundamentale ale metodei sale. Adevăratul punct de pornire al filosofiei carteziene este dubiul. Descartes ne asigură că orice act de îndoială constituie manifestarea unui act de gândire. Oricât de numeroase ar fi erorile în care se angajează gândirea noastră, realitatea ei se impune ca un fapt indubitabil: Dubito cogito, cogito ergo sum (mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist). Descartes formulează descoperirea lui “cogito” în Discurs asupra metodei. La sfârșitul îndoielii, își dă seama că este imposibil să se îndoiască de gândire pentru că a te îndoi înseamna a gândi. Deci, dacă gândesc, înseamnă, în mod necesar, că exist. Formularea sugerează că existența este dedusă din gândire. În realitate, "exist", este deja în "cuget" prin pronumele personal "Eu" (cuget). În Meditații metafizice (Meditationes de prima philosophia, 1641), lucrare care se dorește mai riguroasă, ideea va fi dezvoltată mai pe larg, iar formularea lui “cogito” va fi într-o formă diferită: Ego sum, ego existo (Eu sunt, eu exist). Faima acestei formule îi ascunde originalitatea, căci nu este evident să deduci propria ființă din propria gândire. Cum poate conștiința să fie o dovadă a existenței noastre? Ambiția lui Descartes este de a obține un adevăr indubitabil. Cu toate acestea, materialitatea lumii exterioare, pe care o considerăm evidentă, de la sine înțeleasă, nu este atât de certă, după cum o demonstrează iluziile noastre optice sau chiar experiența obișnuită a visului, a cărei impresie de realitate este foarte convingătoare. În mod similar, familiaritatea pe care o menținem cu corpul nostru, deși pare a fi o dovadă mai concretă a ființei noastre, nu rezistă unei examinări atente, așa cum ilustrează relatările amputaților care experimentează senzații „fantomatice” în membrele lor. Prin urmare, nici lumea, nici corpul nu oferă un adevăr cert. Pe de altă parte, deși mă pot îndoi de orice, însuși actul de a mă îndoi și, prin urmare, de a gândi, este o realitate incontestabilă. Conținutul gândurilor mele, ceea ce îmi imaginez, memorez sau calculez, se poate dovedi fals sau iluzoriu. Totuși, acest lucru nu pune sub semnul întrebării prezența gândului meu, care rămâne fără îndoială. Chiar dacă aș afirma că nu exist, nu aș înceta să exist. De aceea, dacă gândesc (cogito), atunci sunt (ergo sum), adică exist, cel puțin în ceea ce privește conștiința. La Descartes, experiența gândirii întemeiază în acest sens, primul dintre adevăruri, chiar dacă, paradoxal, rămâne cel mai dificil de înțeles... poate pentru că este atât de intim legată de noi încât nici măcar nu o mai percepem. „Deci exist”? Totuși, nu trebuie confundată certitudinea existenței mele cu valoarea persoanei mele. „A fi” este un lucru, a exista ca o subiectivitate autentică este altceva. De aici și observația destul de amară a filosofului danez Søren Kierkegaard: „Majoritatea oamenilor sunt niște «Eu»-ri prescurtate; ceea ce natura a dorit să fie modelat ca un «Eu» este în curând tocit într-un simplu subiect la persoana a treia.”

 ***

Descartes a publicat lucrarea Discurs asupra metodei, în 1637, în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea. Patru ani mai devreme, la Roma, Galileo fusese condamnat de către Biserică pentru că a îndrăznit să contrazică acest adevăr bine stabilit de Biblie: Soarele se învârte în jurul Pământului, centrul lumii create de Dumnezeu. "Cuget, deci exist”, simbolizeaza gândirea carteziana, in loc de a o rezuma. Această afirmatie, ce pare o evidenta, pune bazele gândirii raționale. Mare cunoscator al clasicilor latini, filosoful s-a inspirat, probabil, din intuiția Sf. Augustin, în secolul al V-lea, care scria în Cetatea lui Dumnezeu: "Si enim fallor, sum" ("Căci, dacă nu mă înșel, exist"). In Discursul său, Descartes povesteste cum meditațiile sale l-au condus la a pune totul la îndoială, cu excepția unui singur lucru: "In timp ce voiam sa gandesc astfel, că totul era fals, trebuia in mod necesar ca eu, cel care gandeam, sa fi fost ceva. Și observând că acest adevăr, cuget, deci exist, era atât de ferm și atat de sigur, incat toate presupunerile cele mai extravagante ale scepticilor nu ar fi putut sa-l zdruncine, am considerat că l-as putea admite fără probleme drept primul principiu al filosofiei pe care o cautam." Angajandu-se să reconstruiască întreaga filosofie pe baze solide, Descartes pune în aplicare o îndoială metodică, constand in eliminarea a tot ce nu este absolut sigur. Astfel, descopera ca, deși simțurile și raționamentele sale il inseala adesea, rămâne adevarat faptul ca eu, cel care sunt pe punctul de a ma indoi, sunt ceva, altfel spus, eu exist. Această certitudine a propriei sale existențe devine de acum inainte un adevar fundamental, primordial, putand servi ca punct de sprijin pentru filosofia pe care o va dezvolta, considerata astfel ca exemplara pentru filosofia moderna, ce plasează subiectul în centrul construcției cunoasterii. Elaborand o metoda “pentru a ne conduce bine ratiunea și a cauta adevărul în științe", Descartes dorea să verifice prin raționament toate adevărurile pe care le prelua. Ca si Galileo, era convins, in secret, că si dacă am vedea clar Soarele rotindu-se, aceasta nu ar dovedi că el se rotește. Lucid in ceea ce priveste dificultatea demersului, i-a scris editorului său: "Chiar daca ar fi prea putini oameni in lume care ar fi capabili să inteleaga rationamentele mele, nu e vina mea, si ele nu sunt mai puțin adevarate pentru asta." Când parodia se amesteca... Mica fraza a devenit celebra, fiind parodiata sub toate formele. Astfel, aflat in mijlocul unui corpus foarte bogat, Paul Valéry a spus: "Uneori, cuget; și, uneori, exist"; iar Albert Camus: "Ma revolt, deci exist." [Corpus: culegere sau colecție de texte, documente, inscripții, legi etc.] © CCC

A fi inteligent înseamnă a fi suspicios, chiar și față de tine însuți. (Despre o zi) © CCC

Ințelepciunea nu este o meditație asupra mortii, ci asupra vietii. (Etica) "Inţelepciunea omului modern nu este o meditaţie asupra morţii, ci asupra vieţii" Baruch Spinoza Pentru că filosofia sa este o etică a adevăratei libertati și a împlinirii Dorinței ca bucurie autonomă și beatitudine (stare de fericire deplina), Spinoza a fost determinat să ia poziție împotriva moralei morții. Omul înțelept nu se gândește la moarte. In măsura în care are idei adecvate, nu se poate gândi decat la ceea ce este pozitiv în el și nu la neputințele sau eșecurile sale. Fiecare om caută ca ființa lui sa dainuie, iar moartea este contrară naturii sale. Omul liber nu se gândește decat sa trăiasca și să trăiască bine. Pentru că el trăiește sub unicul comandament al rațiunii, nu este condus de frica de moarte, ci isi urmeaza Binele, adica actioneaza, traieste, si isi conserve ființa conform fundamentului ce consta in a cauta ceea ce este cu adevărat util pentru sine. De aceea, el nu se gandeste la nimic mai puțin decât la moarte, iar înțelepciunea lui este o meditație asupra vieții pentru a obtine linistea sufleteasca. Etica (1677) lui Spinoza rămâne un tratat asupra fericirii omeneşti, respectiv, o analiză a sufletului omenesc, a afectelor şi a pasiunilor sale, a tuturor componentelor existenţei individuale, pe de o parte, iar pe de altă parte, o recomandare educaţională concretă de a  accepta că baza gândirii umane este însăşi prezenţa lui Dumnezeu, adică a înţelepciunii maxime. Spinoza rămâne în istoria eticii prin două contribuţii majore. Prima, stipularea primatului eticii faţă de morală, prin restrângerea  problemei răului numai la lumea omului, natura fiind  nevinovată. Prin trecerea de la judecata morală, care ne lasă pradă imaginaţiei lui “trebuie “, la înţelegerea legii şi a necesităţii care acţionează în lume; numai aşa pasiunile se vor converti în acţiuni, necesitatea se va transforma în libertate, tristeţea va deveni bucurie, iar neputinţa se va metamorfoza în forţă. A doua contribuţie, împletirea înţelepciunii cu bucuria, prin corelarea iubirii de sine cu stabilirea a cât mai multe prietenii. Pentru aceasta, cunoaşterea pe bază de opinie, care trebuie continuată în cunoaşterea rece a cauzelor (ştiinţa), iar de aici trebuie să ne ridicăm la cunoaşterea care fructifică şi iubirea a tot ce există, deoarece fiecare lucru individual se leagă de toate celelalte. In felul acesta, se micşorează şi distanţa dintre ideal şi real.

Unii oameni rezervați folosesc tăcerea pentru a-și ascunde inteligența, însă cei mai mulți ascund lipsa ei.

Inteligenta trebuie sa insufleteasca actiunea; fara ea, actiunea este inutila. Dar fara actiune, cat de inutila este inteligenta! © CCC

Omul este bun de la natură, dar societatea este aceea care il corupe. (Discurs asupra originii și fundamentelor inegalitatii dintre oameni) Jean-Jacques Rousseau Acest citat a dat nastere multor interpretări, deoarece a fost scos din contextul său. Acesta se afla într-o notă de subsol de pe pagina celui de-al doilea Discurs, in care Rousseau precizeaza că omul in stare naturala este in realitate inocent, adica nu știe ce este bine și ce este rău. Dacă se comportă bine, nu este o calitate a sa, deoarece o face fără să știe. Cu toate acestea, pentru noi, cei care știm ce este morala, observand cum se comporta omul in stare naturala, putem spune că "omul este bun de la natură”. Starea naturala se refera la o conditie ideala, in care oamenii, “nici buni, nici rai”, sunt uniti de sentimente, nevoi si interese, dispusi sa initieze, in mod spontan, raporturi reciproce pozitive. In “Discurs asupra originii inegalitatii dintre oameni” (1755), “Contractul social” (1762) s.a., Rousseau dezvolta conceptiile sale privind influenta nociva a civilizatiei asupra omului, originea societatii, inegalitatea dintre oameni. Rousseau a dezvoltat o conceptie dinamica despre om si societate, incepand de la starea originara a naturii omului, asa cum a fost creat de Dumnezeu, pentru a explica geneza coruptiei actuale si inegalitatea dintre oameni. In starea naturala, omul este un animal robust ce se distinge de restul animalelor prin libertatea sa: nu este supus intinctului, poate accepta sau refuza, este perfectibil si independent. Traieste in singuratate absoluta si depinde doar de el insusi. Schimbarile climatice si dificultatea de a-si procura hrana il determina sa-si dezvolte capacitatile rationale si sa treaca din izolare in starea sociala. In aceasta etapa, diferentele dintre capacitatile indivizilor devin din ce in ce mai evidente, si astfel apar primele comparatii si evaluari. Descoperirea metalurgiei, reusind sa prelucreze metalele pentru a-si confectiona unelele necesare, si practicarea agriculturii au condus la inegalitatea sociala. Cautarea de bogatii si instituirea proprietatii private au condus apoi la razboiul tuturor contra tuturor (bellum omnium contra omnes). - In stare naturala, omul e lup fata de om, conform lui Thomas Hobbes Pentru depasirea unei continue stari de razboi, au ales instituirea contractului social (contractualism) care s-a dovedit a fi inechitabil. Desi proclama unirea tuturor intr-o putere suprema care, guvenand dupa legi intelepte, sa-i protejeze pe cei slabi, garantand fiecaruia dreptul la proprietate privata, contractul sustine de fapt inegalitatea si opresiunea sociala.  Astfel, a fost perpetuata inegalitatea sociala, ducand la aparitia actualei societati corupte. Libertatea naturala din starea naturala a fost pierduta, fiind inlocuita de sclavia omului in starea sociala corupta. Omul devine astfel in evolutia sa un animal inteligent, social si sociabil, capabil de munca, creator de bunuri proprii de consum (prin imitarea si modelarea naturii) si, nu in ultimul rand, egocentrist. Criticand societatea contemporana si idealizand “starea naturala”, in care oamenii ar fi fost liberi si egali, Rousseau sustine ca omul este “bun de la natura” , dar ca societatea il corupe. El vede originea inegalitatii sociale in aparitia proprietatii private, care a dus la formarea statului si, mai tarziu, la despotism. Intrucat inegalitatea incalca asa-numitul contract social incheiat intre oameni in perioada trecerii de la starea naturala la cea “civila”, ea trebuie inlaturata. Rezolvarea acestei situatii consta in eliberarea omului de coruptia vietii sociale, readucandu-l la starea de fiinta libera, intr-o societate fara coruptie si oprimare, adica intr-o societate de oameni liberi. Intreaga doctrina a lui Rousseau este rezumată de acest principiu: "Omul, bun, liber și fericit în starea naturală, a devenit rău, sclav și nefericit din cauza societății." Astfel, natura a făcut omul fericit, dar societatea l-a făcut nefericit. Filozofia lui Jean-Jacques Rousseau reprezinta un imens edificiu despre morala și politica. De la Emile si pana la Contractul social, Rousseau prezintă viziunea sa asupra umanității, așa cum ar trebui să fie și nu așa cum este. Rousseau avea o aversiune profundă pentru om așa cum este el. Filozofia lui este în esență reactiva, opunandu-se societății și modernitatii. In Discursul asupra originii  inegalității dintre oameni, Rousseau dezvoltă o metaforă extinsă despre starea naturala, starea precivilizației. El descrie această perioadă a umanității ca fiind cea mai fericita. In starea naturală, conform lui Rousseau, omul este autosuficient și isi cultivă liber lotul său de pămînt. Fiind lipsit de inteligenta, robust și inocent, omul natural nu știe nici de bine, nici de rău, și trăiește în prezent, fără grija zilei de mâine. Contrar lui Hobbes, care a descris starea naturala ca o stare de război, Rousseau a făcut din starea precivilizaționala o epoca a pacii și a sustinut mitul bunului sălbatic, pur, fata de omul civilizat si pervertit. Prima epocă a omenirii a fost un paradis pământesc, un fel de Grădină a Edenului sau Arcadia, dar fiecare epocă care a urmat i-a adus necazuri și suferințe din ce în ce mai mari omului. În această Epocă de Aur, omul trăia într-o stare de inocență primară, în armonie cu semenii săi și cu animalele. Era lipsit de unelte sau mijloace de a cultiva pământul, iar nevoile sale simple erau asigurate de natură. Se hrănea cu fructe de pădure, ghindă și mierea care picura din stejar. Rousseau a descris modul în care această stare naturală idilica a fost distrusa de proprietatea privata. Intr-o zi, spune Rousseau, cineva si-a sustinut dreptul asupra unui teren arabil; astfel, a aparut proprietatea privata și odată cu ea prăbușirea omenirii. Apariția proprietății a generat inegalități și o noua concurenta între oameni. S-a instituit societatea civilă, lipsindu-l de inocenta originara. Analiza dialectica facuta de Rousseau aparitiei si dezvoltarii inegalitatii sociale a fost apreciata de Engels ca fiind geniala. Rousseau privea ca legitima insurectia poporului impotriva despotismului. El era un adept al ideii suveranitatii poporului si preconiza, ca ideal de stat, republica patriarhala, in care cetatenii pot aproba in mod direct legile. Critica rousseaueana a civilizatiei si teoria contractualista au avut, in conditiile epocii, un rol progresist. Hobbes, spre exemplu, considera natura umana ca fundamental egoista si rea, considerând ca asocierea oamenilor nu se realizeaza decât datorita interesului. Teama oamenilor unora fata de altii determina crearea societatii si instaurarea pactului social prin renuntarea voluntara la dorintele si drepturile individuale. Locke insa considera natura umana ca fiind fundamental sociala, iar societatea, continuarea si intarirea legaturilor preexistente din starea naturala. Jean-Jacques Rousseau este o figură aparte în lumea filosofilor din epoca Luminilor. Colaborator al "Enciclopediei", alaturi de Diderot și d'Alembert, el nu va înceta să se deosebeasca, ulterior, de proiectul colegilor săi. Biografia sa il prezintă ca pe un om dintr-o bucata, un caracter integru, un spirit combativ, chiar polemic. Contrar Enciclopedistilor, Rousseau era convins de corupția societății timpului său. În ochii sai, rafinamentul culturii și progresul științific erau mai mult semnul distinctiv al degenerescentei umane decât promisiunea unui viitor luminos. De amintit faptul ca pentru Hobbes și majoritatea teoreticienilor politici, instaurarea societatii pune capat razboiului tuturor impotriva tuturor. Rousseau s-a opus acestei  conceptii: liderii nu au autoritate asupra oamenilor decat pentru faptul ca dețin puterea, iar puterea nu este niciodata echivalentul dreptatii. Rezultă de aici că societatea îndeparteaza libertatea oamenilor impunandu-le o ierarhie pe care nu au ales-o. “Omul s-a nascut liber, dar pretutindeni este în lanțuri”, scria Rousseau în "Contractul social". Autorul încearcă să descopere rădăcinile acestei pervertiri a omului de către societate în "Discurs asupra originii și fundamentelor inegalitatii dintre oameni." Rousseau arată în acest text - care se doreste o reflecție filosofică și nu o investigație arheologică sau etnologica  - că omul este bun prin natura sa, dar este corupt de către societate. Omul natural trăiește singur, fără gândire sau limbaj. Perfect liber, este condus de instinctul de conservare și se mulțumeste cu ceea ce îi permite să supraviețuiască. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a inzestrat cu capacitatea de a se perfectiona, adică să se adapteze mediului său. Dar iata ca aceste condiții de viata se schimba și omul întâlneste alți oameni și este forțat, pentru a  supraviețui, să se alieze cu ei. Apare, prin urmare, necesitatea de a comunica și de a fi recunoscut, ceea ce a impus crearea limbajului, a agriculturii și a industriei, a artelor, a moralei... Din păcate, această epocă de aur - în care omul este aproape de natura sa fiind in acelasi timp si cultivat - nu durează. Artificiul ia locul naturii sale si se instaleaza inegalitățile dintre oameni: limbajul devine minciuna, realitatea devine aparenta, raționamentul devine sofistică, comparația devine invidie, gelozie, amorul-propriu ia locul iubirii de sine și compasiunii, iar cei bogați îi asupresc pe cei săraci. Și toate acestea sunt justificate de pretinsa voie a lui Dumnezeu sau a falsei nevoi de a lupta împotriva răutatii omului. De aici necesitatea de a regândi Contractul social. Caci Rousseau nu era naiv: el știa că o revenire la starea naturală este imposibilă. Dar el dorea să reconstruiască societatea pe baza liberei asocieri a tuturor oamenilor si nu pe teama de violență și ierarhie, așa cum gandea Hobbes. Acest lucru implică, de asemenea, regandirea educației copiilor, care ar trebui să-i faca sa se simta liberi, sănătosi, echilibrati și apti sa devina cetățeni care se respectă pe ei înșiși și care sunt respectati de ceilalti. © CCC

Totuşi, oamenii inteligenţi tocmai de aceea sunt inteligenţi ca să priceapă şi să deznoade lucrurile încâlcite. (Maestrul și Margareta)

Inteligenta este aroganta educata.

Eul nu este stăpân în propria casă. Sigmund Freud (1856-1939), Straniul și alte eseuri Freud nu a descoperit inconștientul. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, se stabilise deja că anumite evenimente mentale au loc în afara domeniului conștiinței noastre. Dar, înființând psihanaliza, Freud a făcut din inconștient forța motrice a vieții psihice. Observațiile sale clinice l-au condus la presupunerea unei fierberi interioare de impulsuri, imagini și temeri, din care introspecția surprinde doar fragmente împrăștiate. Originea acestei vieți psihice rămâne obscură, deoarece conștiința este doar o zonă la suprafața minții, ca vârful unui aisberg (partea scufundată fiind inconștientul). Freud a comparat psihicul cu un aisberg și asemenea unui aisberg, nouă zecimi din psihic sunt invizibile, scufundate în inconștient. Astfel, adevărata semnificație a emoțiilor și comportamentelor este rareori cea pe care le-o atribuim spontan. Știu măcar de ce am visat-o, de ce detest mulțimile, de ce apreciez aranjamentele simetrice, de ce pierd mereu un anumit obiect...? Inventarea psihanalizei a fost o răsturnare filosofică, nu doar pentru că a demonstrat importanța dorințelor sexuale în construirea identității, ci mai presus de toate pentru că a provocat o ofensă imensă omenirii. Urmându-l pe Copernic, care a arătat oamenilor că Pământul, departe de a fi în centrul lumii, e un mic satelit în adâncurile universului, după Darwin, care i-a învățat că nu erau nicidecum apogeul Creației, ci doar o simplă specie animală în vastul proces al Evoluției, Freud s-a străduit să le dezvăluie că nici măcar nu erau stăpâni ai propriilor minți. O umilință salutară? Această reducere a ființelor umane la impulsurile lor nu a fost pe placul tuturor. De exemplu, acestea sunt cuvintele filosofului francez Alain, un contemporan al lui Freud: „Freudianismul, atât de faimos, este o artă de a inventa un animal redutabil în fiecare om.”

***

Straniul este un concept descris de psihologul Sigmund Freud ca fiind sentimentul straniu sau tulburător care apare atunci când un obiect familiar este prezentat într-un mod straniu sau neobișnuit. Artiștii suprarealiști, care au căutat să dezvăluie subconștientul și să-l reconcilieze cu realitatea, au folosit adesea acest concept combinând obiecte familiare în moduri neașteptate și bizare. Această abordare a creat un sentiment de neliniște, provocând percepția privitorului asupra realității.

Adaptabilitatea e indiciul indubitabil al inteligentei; din pacate, unii indivizi sunt prea… inteligenti.

Experienta de totdeauna ne invata ca orice om care detine o putere este inclinat sa abuzeze de ea si ca el merge mai departe asa pana ce da de limite. (Despre spiritul legilor) “Rezulta ca experienta de totdeauna ne invata ca orice om care detine o putere este inclinat sa abuzeze de ea si ca el merge mai departe asa pana ce da de limite. Insasi virtutea are nevoie de ingradiri. Deci puterea trebuie divizata pentru a nu degenera in arbitrar.” Trebuie ca, prin randuiala statornicita, puterea sa fie infranata de putere. (Despre spiritul legilor) …"pentru ca sa nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin randuiala statornicita, puterea sa fie infranata de putere." Nu există încă libertate dacă puterea judecatoreasca nu este separata de puterea legislativă și executiva. (Despre spiritul legilor) Charles L. de Montesquieu Aceste trei citate explica și enunta principiul separatiei puterilor in stat. Deoarece a dispune de putere inseamna a fi tentat să abuzezi de ea, puterea risca sa alunece spre despotism. Recunoscând trei puteri în stat (legislativă, executivă și judecătorească), Montesquieu considera că o conditie a libertatii este ca aceste trei puteri sa fie independente, astfel încât fiecare sa le contrabalanseze pe celelalte două. Separația puterilor este un principiu de distributie a diferitelor funcții ale statului ce sunt incredintate componentelor acestuia. Scopul acestei separări este de a avea instituții ale statului care respecta libertățile fundamentale ale cetatenilor. Separatia puterilor a devenit un element esențial al democrațiilor reprezentative. Separația puterilor a fost, în esență, teoretizata de John Locke și Montesquieu. In Franța, este reținuta cel mai adesea clasificarea lui Montesquieu, definita în Despre spiritul legilor: - puterea legislativă, incredintata unui Parlament (sau Legiuitor); - puterea executiva, incredintata unui guvern compus dintr-un prim-ministru și miniștri, condus de către un șef de stat și / sau de guvern; - puterea judecatoreasca, încredințată instanțelor judecatoresti. Termenul de "a patra putere" in stat este folosit uneori pentru a desemna anumite instituții precum presa sau autoritatea monetara. Montesquieu, alaturi de John Locke (1632-1704), a fost inspiratorul principiilor organizarii politice și sociale pe care se bazeaza societatea moderna. Enuntata de catre John Locke (Traité du gouvernement civil, 1690), teoria separatiei puterilor a fost definitivata si explicata pe larg de catre Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755) in celebra lucrare "Despre spiritul legilor" (1748), facand din separatia puterilor un eficient instrument al sigurantei cetatenilor. Montesquieu a oferit o formulare precisă şi clară acestei teorii care va forma unul dintre punctele principale ale programelor revoluţiilor burgheze. Aceste puteri recunoscute de Montesquieu trebuie să fie atribuite unor organe separate şi independente unele de altele. Aparuta in secolul Luminilor, alaturi de alte teorii, ea a fost indreptata impotriva obscurantismului feudal si a inchistarii medievale, impotriva abuzului de putere. Teoria separatiei puterilor a fost o reactie impotriva monarhiei absolute, considerata de drept divin, forma de guvernamant in care regele concentra in mainile sale puterea suprema, considerandu-se personificarea statului, de unde si celebra formula a regelui Ludovic al XIV-lea, "Statul sunt eu." (L'Etat c'est moi). Teoria separatiei puterilor a avut un rol decisiv, in promovarea sistemului reprezentativ, in valorificarea democratica a relatiei dintre detinatorul suveran al puterii (poporul, natiunea) si organizarea statala a puterii politice, in cautarea, in chiar organizarea statala si functionarea puterii, a garantiilor exercitarii drepturilor omului si cetateanului. Este o teorie care a stat la baza elaborarii constitutiilor moderne conforme principiului constitutionalismului, Constitutia SUA din 1787. Necesitatea unei astfel de separatii a inspirat redactarea articolului 16 din Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 26 august 1789 care afirma (deși aluziv și fără precizie): "O societate în care garanția drepturilor nu este asigurată si nici separația puterilor nu este stabilita, nu are o Constituție." Din punct de vedere politic, principiul separatiei puterilor in stat este considerat ca fiind generator de libertaţi politice, prin echilibrul şi colaborarea puterilor separate.

Elenii (grecii) nu judecă bine despre a deveni sau a pieri, pentru că nimic nu devine și nici nu piere, ci este amestecat sau separat de ceea ce este. (Fragmente) © CCC

Adevăr pe o parte a Pirineilor, eroare pe cealalta parte. (Cugetari) Blaise Pascal „Ceea ce este adevarat pe o parte a Pirineilor, nu este adevarat pe partea cealalta. sau “Ceea ce este adevăr de o parte a Pirineilor, este minciună de partea cealaltă” Pascal abordeaza aici caracterul relativ, convențional, al justitiei umane. Legile difera de la un stat la altul. Justiția umana nu este universala, spre deosebire de justitia divină. De asemenea, ceea ce este un adevăr pentru un popor, pentru o persoană, poate fi o greșeală pentru altele. Ceea ce este valabil pentru unul nu este neaparat valabil si pentru altul. Pascal a dorit să spună că percepția anumitor adevăruri este dependentă de mai mulți factori: localizare geografica, cultura, mentalitate, epoca... Cu alte cuvinte, ceea ce este un adevăr pentru cineva, la un moment dat sau intr-un anumit loc, nu este, probabil, pentru o altă persoană, dintr-o altă eră sau dintr-o alta regiune. Inaintea lui Pascal, Montaigne a formulat ceva similar: “Ceea ce este adevar pe partea pe care acesti munti o marginesc este minciuna dincolo de ea.”, “Nu exista ceva in care lumea sa difere mai mult ca in privinta obiceiurilor si legilor.”, sau, extins la confruntarea dintre culturi: "Fiecare numeste barbar ceea ce nu se afla in obiceiurile sale." © CCC

Totul e în toate. (Fragmente) © CCC

Omul este inteligent pentru ca are o mana.

Anaxagora

Pentru Anaxagora, intrucat avem mâini, am devenit ființele cele mai inteligente din Univers. Aceasta idee va fi reluata de filosofii moderni, pentru care inteligența este în primul rând practică, înainte de a fi contemplativă (deci inteligența este în primul rând tehnica). Aristotel va inversa aceasta afirmatie: Pentru ca este inteligent, omul are mâini (în caz contrar, omul nu ar sti sa se foloseasca de ele, iar natura nu ofera nimic fara efort).

Dintre toate lucrurile care sunt pe lume, unele depind de noi, iar altele nu. Epictet Unele lucruri depind de noi, altele nu. Această distincție va fi fundamentul eticii stoice. Depind de noi gândurile noastre, judecățile noastre și atitudinea noastră față de lume. Nu depind de noi legile naturii și ale societății. Stoicismul apără ideea unui determinism strict al naturii. Astfel, dacă cineva vrea să schimbe ordinea lucrurilor, se va confrunta cu esecul și va fi nefericit. Conditia  fericirii sale este deci sa-si schimbe atitudinea față de lume (depinde de el) si sa doreasca ordinea lumii. “Dintre toate lucrurile care sunt pe lume, unele depind de noi, iar altele nu. Cele care depind de noi sunt opiniile noastre, mişcările noastre, dorinţele, înclinaţiile şi aversiunile noastre – într-un cuvânt, toate acţiunile noastre. Cele care nu depind de noi sunt trupul, bunurile, reputaţia, demnităţile, într-un cuvânt, toate lucrurile care nu fac parte din acţiunile noastre. Lucrurile care depind de noi sunt libere prin natura lor, nimic nu poate să li se opună sau să le oprească; cele care nu depind de noi sunt sclave, slabe, dependente, supuse miilor de obstacole şi inconveniente, cu totul străine de noi. Aminteşte-ţi deci că, dacă tu consideri libere lucruri care prin natura lor sunt sclave şi proprii ţie pe cele care depind de altcineva, vei întâmpina la fiecare pas obstacole, vei fi rănit, tulburat şi te vei plânge de zei şi de oameni, în timp ce considerând al tău ceea ce-ţi aparţine de drept şi străin ceea ce e al altcuiva, nimeni nu te va obliga să faci ceea ce vrei, nu te vei plânge de nimeni, nu vei acuza pe nimeni, nu vei face nici cel mai mic lucru împotriva ta însuţi, nimeni nu-ţi face vreun rău şi nu vei avea niciun duşman, căci nimic rău nu ţi se va întâmpla. (varianta a paragrafului de mai sus: "Inainte de toate, din lucrurile lumii acesteia, unele stau in puterile tale, altele nu… Prin urmare, ia aminte. De vei confunda sfera libertatii cu a necesitatii, sau sfera suveranitatii tale cu a fatalitatii universale, sa stii ca mergi de-a dreptul la ciocniri, amaraciuni si nenorociri inevitabile, si deci la conflicte si cu omenirea si cu Dumnezeu. Din contra, daca vei distinge cu precizie sfera ta proprie de cea straina tie, faptele tale nu vor cunoaste nici inceput, nici oprire fortata din afara; nu te vei plange de nimeni, nici nu vei da vina pe nimeni; si contand in toate numai pe vointa ta, nu te poate nici atinge, nici dusmani nimeni; caci n-are nici cum, nici de ce.") Dacă aspiri deci la bunuri atât de importante, aminteşte-ţi că pentru a le dobândi nu trebuie să munceşti puţin şi că, în ceea ce priveşte lucrurile exterioare, trebuie să renunţi la ele complet, iar pe altele să le amâni. Căci dacă încerci să le împaci pe toate, urmărind şi aceste bunuri şi bogăţia şi demnităţile, e posibil să nu le obţii pe acestea din urmă pentru ca ţi le-ai dorit pe celelalte, dar cu siguranţă nu vei reuşi să dobândeşti acele bunuri, singurele care ţi-ar putea aduce libertatea şi fericirea. Astfel, în faţa oricărei năluciri dureroase, fii pregătit să spui: “Nu exişti decât în imaginaţia mea, nu eşti ceea ce pari.” Apoi, examineaz-o cu atenţie, aprofundeaz-o şi, pentru a o sonda, serveşte-te de regulile pe care le-ai învăţat, mai ales de prima dintre ele, de a şti dacă lucrul care îţi dăunează face parte dintre cele care depind de noi, sau din celelalte; şi, dacă e din cele care nu stau în puterea noastră, spune-ţi fără să şovăi: “Asta nu mă priveşte”."

***

Stoicism: curent filozofic, în Grecia și Roma antică, care conținea elemente materialiste în ceea ce privește problema cunoașterii și care în domeniul eticii susținea că oamenii trebuie să trăiască potrivit rațiunii, să renunțe la pasiuni și la plăceri, să considere virtutea ca singurul bun adevărat și să se dovedescă neclintiți în fața vicisitudinilor vieții. Determinism: teorie care susține universalitatea principiului cauzalității, teza că toate fenomenele naturii, societății și gândirii se nasc și se dezvoltă în virtutea unor cauze, mișcarea lor fiind guvernată de legi obiective; teorie, concepție potrivit căreia fenomenele sunt generate de înlănțuiri de cauze și efecte, prin condiționări și legități, prin interacțiuni necesare și repetitive. © CCC

Când ai nevoie de o lampă, trebuie să menţii uleiul în ea. © CCC

Corpul este mormantul sufletului. (Cratylos) A filosofa inseamna a învăța sensibilul sa moara. (Phaidon) Platon Teoria reminiscentei afirma faptul că incarnandu-se în corp, sufletul uită cunoașterea ideilor dobândite într-o altă lume. Prin urmare, eliberandu-se de corp, sufletul poate regăsi cunoașterea deplină. Acest dispreț clasic fata de corp va fi interpretat de Nietzsche ca fiind o sfidare a vieții. Mai mult, filosofia reprezinta accederea catre inteligibil și, prin urmare, refuzul sensibilului.

***

Cratylos (sec. V î. e.n.): filosof grec, discipol al lui Heraclit. A absolutizat viziunea acestuia asupra curgerii universale, negand orice stabilitate și determinare a lucrurilor. Teoria reminiscentei a lui Platon: teorie platoniciană potrivit căreia omul recunoaşte ideile datorită faptului că sufletul său le-ar fi contemplat într-o existenţă anterioară; reamintirea ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat într-o existenţă anterioară.

Inteligența este capacitatea cu ajutorul căreia vom înțelege, până la urmă, că totul este de neînțeles. (Viața termitelor, 1926)