Citate filosofice explicate

N-am intalnit un om de la care sa nu fi avut ceva de invatat.

Fiecare om este o umanitate, o istorie universala.

Omul este bun de la natură, dar societatea este aceea care il corupe. (Discurs asupra originii și fundamentelor inegalitatii dintre oameni) Jean-Jacques Rousseau Acest citat a dat nastere multor interpretări, deoarece a fost scos din contextul său. Acesta se afla într-o notă de subsol de pe pagina celui de-al doilea Discurs, in care Rousseau precizeaza că omul in stare naturala este in realitate inocent, adica nu știe ce este bine și ce este rău. Dacă se comportă bine, nu este o calitate a sa, deoarece o face fără să știe. Cu toate acestea, pentru noi, cei care știm ce este morala, observand cum se comporta omul in stare naturala, putem spune că "omul este bun de la natură”. Starea naturala se refera la o conditie ideala, in care oamenii, “nici buni, nici rai”, sunt uniti de sentimente, nevoi si interese, dispusi sa initieze, in mod spontan, raporturi reciproce pozitive. In “Discurs asupra originii inegalitatii dintre oameni” (1755), “Contractul social” (1762) s.a., Rousseau dezvolta conceptiile sale privind influenta nociva a civilizatiei asupra omului, originea societatii, inegalitatea dintre oameni. Rousseau a dezvoltat o conceptie dinamica despre om si societate, incepand de la starea originara a naturii omului, asa cum a fost creat de Dumnezeu, pentru a explica geneza coruptiei actuale si inegalitatea dintre oameni. In starea naturala, omul este un animal robust ce se distinge de restul animalelor prin libertatea sa: nu este supus intinctului, poate accepta sau refuza, este perfectibil si independent. Traieste in singuratate absoluta si depinde doar de el insusi. Schimbarile climatice si dificultatea de a-si procura hrana il determina sa-si dezvolte capacitatile rationale si sa treaca din izolare in starea sociala. In aceasta etapa, diferentele dintre capacitatile indivizilor devin din ce in ce mai evidente, si astfel apar primele comparatii si evaluari. Descoperirea metalurgiei, reusind sa prelucreze metalele pentru a-si confectiona unelele necesare, si practicarea agriculturii au condus la inegalitatea sociala. Cautarea de bogatii si instituirea proprietatii private au condus apoi la razboiul tuturor contra tuturor (bellum omnium contra omnes). - In stare naturala, omul e lup fata de om, conform lui Thomas Hobbes Pentru depasirea unei continue stari de razboi, au ales instituirea contractului social (contractualism) care s-a dovedit a fi inechitabil. Desi proclama unirea tuturor intr-o putere suprema care, guvenand dupa legi intelepte, sa-i protejeze pe cei slabi, garantand fiecaruia dreptul la proprietate privata, contractul sustine de fapt inegalitatea si opresiunea sociala.  Astfel, a fost perpetuata inegalitatea sociala, ducand la aparitia actualei societati corupte. Libertatea naturala din starea naturala a fost pierduta, fiind inlocuita de sclavia omului in starea sociala corupta. Omul devine astfel in evolutia sa un animal inteligent, social si sociabil, capabil de munca, creator de bunuri proprii de consum (prin imitarea si modelarea naturii) si, nu in ultimul rand, egocentrist. Criticand societatea contemporana si idealizand “starea naturala”, in care oamenii ar fi fost liberi si egali, Rousseau sustine ca omul este “bun de la natura” , dar ca societatea il corupe. El vede originea inegalitatii sociale in aparitia proprietatii private, care a dus la formarea statului si, mai tarziu, la despotism. Intrucat inegalitatea incalca asa-numitul contract social incheiat intre oameni in perioada trecerii de la starea naturala la cea “civila”, ea trebuie inlaturata. Rezolvarea acestei situatii consta in eliberarea omului de coruptia vietii sociale, readucandu-l la starea de fiinta libera, intr-o societate fara coruptie si oprimare, adica intr-o societate de oameni liberi. Intreaga doctrina a lui Rousseau este rezumată de acest principiu: "Omul, bun, liber și fericit în starea naturală, a devenit rău, sclav și nefericit din cauza societății." Astfel, natura a făcut omul fericit, dar societatea l-a făcut nefericit. Filozofia lui Jean-Jacques Rousseau reprezinta un imens edificiu despre morala și politica. De la Emile si pana la Contractul social, Rousseau prezintă viziunea sa asupra umanității, așa cum ar trebui să fie și nu așa cum este. Rousseau avea o aversiune profundă pentru om așa cum este el. Filozofia lui este în esență reactiva, opunandu-se societății și modernitatii. In Discursul asupra originii  inegalității dintre oameni, Rousseau dezvoltă o metaforă extinsă despre starea naturala, starea precivilizației. El descrie această perioadă a umanității ca fiind cea mai fericita. In starea naturală, conform lui Rousseau, omul este autosuficient și isi cultivă liber lotul său de pămînt. Fiind lipsit de inteligenta, robust și inocent, omul natural nu știe nici de bine, nici de rău, și trăiește în prezent, fără grija zilei de mâine. Contrar lui Hobbes, care a descris starea naturala ca o stare de război, Rousseau a făcut din starea precivilizaționala o epoca a pacii și a sustinut mitul bunului sălbatic, pur, fata de omul civilizat si pervertit. Prima epocă a omenirii a fost un paradis pământesc, un fel de Grădină a Edenului sau Arcadia, dar fiecare epocă care a urmat i-a adus necazuri și suferințe din ce în ce mai mari omului. În această Epocă de Aur, omul trăia într-o stare de inocență primară, în armonie cu semenii săi și cu animalele. Era lipsit de unelte sau mijloace de a cultiva pământul, iar nevoile sale simple erau asigurate de natură. Se hrănea cu fructe de pădure, ghindă și mierea care picura din stejar. Rousseau a descris modul în care această stare naturală idilica a fost distrusa de proprietatea privata. Intr-o zi, spune Rousseau, cineva si-a sustinut dreptul asupra unui teren arabil; astfel, a aparut proprietatea privata și odată cu ea prăbușirea omenirii. Apariția proprietății a generat inegalități și o noua concurenta între oameni. S-a instituit societatea civilă, lipsindu-l de inocenta originara. Analiza dialectica facuta de Rousseau aparitiei si dezvoltarii inegalitatii sociale a fost apreciata de Engels ca fiind geniala. Rousseau privea ca legitima insurectia poporului impotriva despotismului. El era un adept al ideii suveranitatii poporului si preconiza, ca ideal de stat, republica patriarhala, in care cetatenii pot aproba in mod direct legile. Critica rousseaueana a civilizatiei si teoria contractualista au avut, in conditiile epocii, un rol progresist. Hobbes, spre exemplu, considera natura umana ca fundamental egoista si rea, considerând ca asocierea oamenilor nu se realizeaza decât datorita interesului. Teama oamenilor unora fata de altii determina crearea societatii si instaurarea pactului social prin renuntarea voluntara la dorintele si drepturile individuale. Locke insa considera natura umana ca fiind fundamental sociala, iar societatea, continuarea si intarirea legaturilor preexistente din starea naturala. Jean-Jacques Rousseau este o figură aparte în lumea filosofilor din epoca Luminilor. Colaborator al "Enciclopediei", alaturi de Diderot și d'Alembert, el nu va înceta să se deosebeasca, ulterior, de proiectul colegilor săi. Biografia sa il prezintă ca pe un om dintr-o bucata, un caracter integru, un spirit combativ, chiar polemic. Contrar Enciclopedistilor, Rousseau era convins de corupția societății timpului său. În ochii sai, rafinamentul culturii și progresul științific erau mai mult semnul distinctiv al degenerescentei umane decât promisiunea unui viitor luminos. De amintit faptul ca pentru Hobbes și majoritatea teoreticienilor politici, instaurarea societatii pune capat razboiului tuturor impotriva tuturor. Rousseau s-a opus acestei  conceptii: liderii nu au autoritate asupra oamenilor decat pentru faptul ca dețin puterea, iar puterea nu este niciodata echivalentul dreptatii. Rezultă de aici că societatea îndeparteaza libertatea oamenilor impunandu-le o ierarhie pe care nu au ales-o. “Omul s-a nascut liber, dar pretutindeni este în lanțuri”, scria Rousseau în "Contractul social". Autorul încearcă să descopere rădăcinile acestei pervertiri a omului de către societate în "Discurs asupra originii și fundamentelor inegalitatii dintre oameni." Rousseau arată în acest text - care se doreste o reflecție filosofică și nu o investigație arheologică sau etnologica  - că omul este bun prin natura sa, dar este corupt de către societate. Omul natural trăiește singur, fără gândire sau limbaj. Perfect liber, este condus de instinctul de conservare și se mulțumeste cu ceea ce îi permite să supraviețuiască. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a inzestrat cu capacitatea de a se perfectiona, adică să se adapteze mediului său. Dar iata ca aceste condiții de viata se schimba și omul întâlneste alți oameni și este forțat, pentru a  supraviețui, să se alieze cu ei. Apare, prin urmare, necesitatea de a comunica și de a fi recunoscut, ceea ce a impus crearea limbajului, a agriculturii și a industriei, a artelor, a moralei... Din păcate, această epocă de aur - în care omul este aproape de natura sa fiind in acelasi timp si cultivat - nu durează. Artificiul ia locul naturii sale si se instaleaza inegalitățile dintre oameni: limbajul devine minciuna, realitatea devine aparenta, raționamentul devine sofistică, comparația devine invidie, gelozie, amorul-propriu ia locul iubirii de sine și compasiunii, iar cei bogați îi asupresc pe cei săraci. Și toate acestea sunt justificate de pretinsa voie a lui Dumnezeu sau a falsei nevoi de a lupta împotriva răutatii omului. De aici necesitatea de a regândi Contractul social. Caci Rousseau nu era naiv: el știa că o revenire la starea naturală este imposibilă. Dar el dorea să reconstruiască societatea pe baza liberei asocieri a tuturor oamenilor si nu pe teama de violență și ierarhie, așa cum gandea Hobbes. Acest lucru implică, de asemenea, regandirea educației copiilor, care ar trebui să-i faca sa se simta liberi, sănătosi, echilibrati și apti sa devina cetățeni care se respectă pe ei înșiși și care sunt respectati de ceilalti. © CCC

Multumeste-te sa fii om.

Omul este spirit. Ce este insa spiritul? Spiritul este sinele.

Oamenii sunt diferiti in viata, dar asemanatori in moarte. © CCC

Cuget (Gândesc), deci exist. - Cogito, ergo sum. (Discurs asupra metodei) René Descartes Cartezianismul desemnează o mișcare filosofică ce susține principiile și teoriile gândirii lui René Descartes (forma latinizată, Renatus Cartesius). Cartezianismul s-a evidențiat, mai ales, prin prima lucrare filosofică publicată în limba franceză, celebrul Discurs asupra metodei (1637), subintitulată "pentru a ne conduce bine rațiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe”, ce expune trăsăturile fundamentale ale metodei sale. Adevăratul punct de pornire al filosofiei carteziene este dubiul. Descartes ne asigură că orice act de îndoială constituie manifestarea unui act de gândire. Oricât de numeroase ar fi erorile în care se angajează gândirea noastră, realitatea ei se impune ca un fapt indubitabil: Dubito cogito, cogito ergo sum (mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist). Descartes formulează descoperirea lui “cogito” în Discurs asupra metodei. La sfârșitul îndoielii, își dă seama că este imposibil să se îndoiască de gândire pentru că a te îndoi înseamna a gândi. Deci, dacă gândesc, înseamnă, în mod necesar, că exist. Formularea sugerează că existența este dedusă din gândire. În realitate, "exist", este deja în "cuget" prin pronumele personal "Eu" (cuget). În Meditații metafizice (Meditationes de prima philosophia, 1641), lucrare care se dorește mai riguroasă, ideea va fi dezvoltată mai pe larg, iar formularea lui “cogito” va fi într-o formă diferită: Ego sum, ego existo (Eu sunt, eu exist). Faima acestei formule îi ascunde originalitatea, căci nu este evident să deduci propria ființă din propria gândire. Cum poate conștiința să fie o dovadă a existenței noastre? Ambiția lui Descartes este de a obține un adevăr indubitabil. Cu toate acestea, materialitatea lumii exterioare, pe care o considerăm evidentă, de la sine înțeleasă, nu este atât de certă, după cum o demonstrează iluziile noastre optice sau chiar experiența obișnuită a visului, a cărei impresie de realitate este foarte convingătoare. În mod similar, familiaritatea pe care o menținem cu corpul nostru, deși pare a fi o dovadă mai concretă a ființei noastre, nu rezistă unei examinări atente, așa cum ilustrează relatările amputaților care experimentează senzații „fantomatice” în membrele lor. Prin urmare, nici lumea, nici corpul nu oferă un adevăr cert. Pe de altă parte, deși mă pot îndoi de orice, însuși actul de a mă îndoi și, prin urmare, de a gândi, este o realitate incontestabilă. Conținutul gândurilor mele, ceea ce îmi imaginez, memorez sau calculez, se poate dovedi fals sau iluzoriu. Totuși, acest lucru nu pune sub semnul întrebării prezența gândului meu, care rămâne fără îndoială. Chiar dacă aș afirma că nu exist, nu aș înceta să exist. De aceea, dacă gândesc (cogito), atunci sunt (ergo sum), adică exist, cel puțin în ceea ce privește conștiința. La Descartes, experiența gândirii întemeiază în acest sens, primul dintre adevăruri, chiar dacă, paradoxal, rămâne cel mai dificil de înțeles... poate pentru că este atât de intim legată de noi încât nici măcar nu o mai percepem. „Deci exist”? Totuși, nu trebuie confundată certitudinea existenței mele cu valoarea persoanei mele. „A fi” este un lucru, a exista ca o subiectivitate autentică este altceva. De aici și observația destul de amară a filosofului danez Søren Kierkegaard: „Majoritatea oamenilor sunt niște «Eu»-ri prescurtate; ceea ce natura a dorit să fie modelat ca un «Eu» este în curând tocit într-un simplu subiect la persoana a treia.”

 ***

Descartes a publicat lucrarea Discurs asupra metodei, în 1637, în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea. Patru ani mai devreme, la Roma, Galileo fusese condamnat de către Biserică pentru că a îndrăznit să contrazică acest adevăr bine stabilit de Biblie: Soarele se învârte în jurul Pământului, centrul lumii create de Dumnezeu. "Cuget, deci exist”, simbolizeaza gândirea carteziana, in loc de a o rezuma. Această afirmatie, ce pare o evidenta, pune bazele gândirii raționale. Mare cunoscator al clasicilor latini, filosoful s-a inspirat, probabil, din intuiția Sf. Augustin, în secolul al V-lea, care scria în Cetatea lui Dumnezeu: "Si enim fallor, sum" ("Căci, dacă nu mă înșel, exist"). In Discursul său, Descartes povesteste cum meditațiile sale l-au condus la a pune totul la îndoială, cu excepția unui singur lucru: "In timp ce voiam sa gandesc astfel, că totul era fals, trebuia in mod necesar ca eu, cel care gandeam, sa fi fost ceva. Și observând că acest adevăr, cuget, deci exist, era atât de ferm și atat de sigur, incat toate presupunerile cele mai extravagante ale scepticilor nu ar fi putut sa-l zdruncine, am considerat că l-as putea admite fără probleme drept primul principiu al filosofiei pe care o cautam." Angajandu-se să reconstruiască întreaga filosofie pe baze solide, Descartes pune în aplicare o îndoială metodică, constand in eliminarea a tot ce nu este absolut sigur. Astfel, descopera ca, deși simțurile și raționamentele sale il inseala adesea, rămâne adevarat faptul ca eu, cel care sunt pe punctul de a ma indoi, sunt ceva, altfel spus, eu exist. Această certitudine a propriei sale existențe devine de acum inainte un adevar fundamental, primordial, putand servi ca punct de sprijin pentru filosofia pe care o va dezvolta, considerata astfel ca exemplara pentru filosofia moderna, ce plasează subiectul în centrul construcției cunoasterii. Elaborand o metoda “pentru a ne conduce bine ratiunea și a cauta adevărul în științe", Descartes dorea să verifice prin raționament toate adevărurile pe care le prelua. Ca si Galileo, era convins, in secret, că si dacă am vedea clar Soarele rotindu-se, aceasta nu ar dovedi că el se rotește. Lucid in ceea ce priveste dificultatea demersului, i-a scris editorului său: "Chiar daca ar fi prea putini oameni in lume care ar fi capabili să inteleaga rationamentele mele, nu e vina mea, si ele nu sunt mai puțin adevarate pentru asta." Când parodia se amesteca... Mica fraza a devenit celebra, fiind parodiata sub toate formele. Astfel, aflat in mijlocul unui corpus foarte bogat, Paul Valéry a spus: "Uneori, cuget; și, uneori, exist"; iar Albert Camus: "Ma revolt, deci exist." [Corpus: culegere sau colecție de texte, documente, inscripții, legi etc.] © CCC

In fiecare moment, omul poate, printr-o hotarare subita a vointei sale, sa introduca in desfasurarea evenimentelor o forta noua, neasteptata si schimbatoare, care este in stare sa imprime evenimentelor un alt curs, dar care, din cauza caracterului ei schimbator, nu e susceptibila de a fi masurata.

Nimeni sa nu intre aici daca nu a studiat geometria. sau Nimeni sa nu intre aici daca nu este geometru. Platon (427-348 i.e.n.) Platon a gravat acest dicton pe frontonul Academiei pe care a fondat-o. Aceasta fraza  imperativa însemna ca trebuie sa cunosti matematica (care în momentul acela era geometria) înainte de a studia filozofia. Matematica este, într-adevăr, prima etapă a inteligibilului și ne-a obișnuit cu existența unor realități non-sensibile. Ea este încă imperfectă, deoarece nu poate demonstra totul, iar geometria face rationamente asupra formelor sensibile care sunt surse de eroare. De aceea, matematica nu reprezinta decat prima etapă a inteligibilului. Motto-ul înscris pe frontonul Academiei fondate de Platon, un campus aflat la iesirea din orașul Atena, va dainui timp de trei secole cat a functionat aceasta institutie. Deoarece, pentru Platon, exista un domeniu în care se atinge universalitatea: matematica. Astfel, față de relativism, "fiecare cu parerea sau opinia sa", căutarea adevărului absolut devine o adevarata provocare. Dar, în matematică, cunoașterea nu este relativă. Mai bine de atat nu se poate obtine decat in matematică, deoarece obiectele matematice au o definiție valabila pentru toată lumea. Se poate spune că, în acest domeniu, se ajunge la esența lucrurilor. Care este esența? Ceea ce lucrurile sunt în sine, independent de aspectul lor. Aparențele se pot modifica oricând, esența nu se schimbă, ea există în sine, pentru totdeauna. Pentru a vorbi despre esenta, Platon folosește termenul de "Idee", care este scris cu majuscula. Ideea nu este, ca în acceptia obisnuita a termenului, o construcție a minții, ci există independent de mintea noastră, în sine. Ideea este ceea ce este realmente real. De exemplu, în matematică, Ideea de triunghi exista independent de toate triunghiurile care pot fi trasate. Astfel, Ideea este mult mai reala decât ceea ce avem în fața ochilor.

Cand ma gandesc la oameni, gasesc ca sunt atat de vrednici de dragoste. As vrea sa le spun numai lucruri prietenesti, sa-mi descarc inima in inima lor, as vrea sa ma asociez proiectelor si actiunilor lor, as vrea sa ocup un loc in viata lor, sa le arat ca sunt in stare de statornicie, de credinta, de spirit de jertfa.

Nu mori pentru ca esti bolnav, mori pentru ca esti viu. (Eseuri) Michel de Montaigne Moartea este o consecință a vieții. De aceea, Montaigne considera că înțelepciunea inseamna acceptarea mortii și, prin urmare, ca a filosofa inseamna a învăța sa mori, ceea ce nu este nimic altceva decat a învăța să trăiești.

Natura este bruta si salbatica fara mana omului, si este bine sa fie astfel, pentru ca omul sa fie constrans sa iasa din starea de natura, inactiva, si s-o prelucreze, si o data cu aceasta, sa devina dintr-un simplu produs natu­ral, o fiinta libera si rationala.

Cei care sunt nemultumiti de monarhie o numesc tiranie, cei care sunt nesatisfacuti de aristocratie o numesc oligarhie; de asemenea, cei care se simt dezolati de democratie o numesc anarhie.

Omul se descopera pe el insusi cand se masoara cu obstacolul.

Ințelepciunea nu este o meditație asupra mortii, ci asupra vietii. (Etica) "Inţelepciunea omului modern nu este o meditaţie asupra morţii, ci asupra vieţii" Baruch Spinoza Pentru că filosofia sa este o etică a adevăratei libertati și a împlinirii Dorinței ca bucurie autonomă și beatitudine (stare de fericire deplina), Spinoza a fost determinat să ia poziție împotriva moralei morții. Omul înțelept nu se gândește la moarte. In măsura în care are idei adecvate, nu se poate gândi decat la ceea ce este pozitiv în el și nu la neputințele sau eșecurile sale. Fiecare om caută ca ființa lui sa dainuie, iar moartea este contrară naturii sale. Omul liber nu se gândește decat sa trăiasca și să trăiască bine. Pentru că el trăiește sub unicul comandament al rațiunii, nu este condus de frica de moarte, ci isi urmeaza Binele, adica actioneaza, traieste, si isi conserve ființa conform fundamentului ce consta in a cauta ceea ce este cu adevărat util pentru sine. De aceea, el nu se gandeste la nimic mai puțin decât la moarte, iar înțelepciunea lui este o meditație asupra vieții pentru a obtine linistea sufleteasca. Etica (1677) lui Spinoza rămâne un tratat asupra fericirii omeneşti, respectiv, o analiză a sufletului omenesc, a afectelor şi a pasiunilor sale, a tuturor componentelor existenţei individuale, pe de o parte, iar pe de altă parte, o recomandare educaţională concretă de a  accepta că baza gândirii umane este însăşi prezenţa lui Dumnezeu, adică a înţelepciunii maxime. Spinoza rămâne în istoria eticii prin două contribuţii majore. Prima, stipularea primatului eticii faţă de morală, prin restrângerea  problemei răului numai la lumea omului, natura fiind  nevinovată. Prin trecerea de la judecata morală, care ne lasă pradă imaginaţiei lui “trebuie “, la înţelegerea legii şi a necesităţii care acţionează în lume; numai aşa pasiunile se vor converti în acţiuni, necesitatea se va transforma în libertate, tristeţea va deveni bucurie, iar neputinţa se va metamorfoza în forţă. A doua contribuţie, împletirea înţelepciunii cu bucuria, prin corelarea iubirii de sine cu stabilirea a cât mai multe prietenii. Pentru aceasta, cunoaşterea pe bază de opinie, care trebuie continuată în cunoaşterea rece a cauzelor (ştiinţa), iar de aici trebuie să ne ridicăm la cunoaşterea care fructifică şi iubirea a tot ce există, deoarece fiecare lucru individual se leagă de toate celelalte. In felul acesta, se micşorează şi distanţa dintre ideal şi real.

Cunoaște-te pe tine însuți. (Gnothi seauton, gr.; Nosce te ipsum, lat.) Socrate (470-399 î.e.n.) Căutătorul sincer a început în mod înţelept să caute răspunsuri în interior, să se cunoască pe sine. Ca o dovadă în acest sens, pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi, o veche maximă spune: „Homo nosce te ipsum" - în greacă, Gnothi Seauton, atribuită mai întâi primului filosof grec Thales din Milet (635 - 543 î.e.n.) -  şi înseamnă „Omule, cunoaşte-te pe tine Insuţi", continuarea fiind „şi vei cunoaşte universul şi zeii". Se remarcă aici cuvântul cunoaştere. Este vorba însă despre o cunoaştere superioară, transcendentală, o cunoaştere a ceea ce este cu adevărat Divin. De fapt, la origine, pierdută în negura vremurilor, îndemnul nu este, așa cum se crede adesea, o invitație la introspecție. Această formulă imperativă, înscrisă pe friza de sub frontonul templului lui Apollo din Delphi, invita oamenii să se recunoască slabi în fața zeilor. Templul din Delphi era închinat zeului Apollo și găzduia celebrul Oracol care, prin intermediul preotesei Pythia, în cadrul unui ceremonial mistic, oferea răspunsul zeului la întrebările pelerinilor.

Ruinele templului lui Apollo din Delphi, unde se spune că ar fi fost gravat dictonul "Gnothi seauton"

Socrate i-a schimbat sensul. “Cunoaște-te pe tine însuți” însemna pentru el: să știi că ești doar un om care are opinii, dorințe și prejudecăți. Socrate ne invită să cunoaștem ceea ce suntem cu adevărat noi înșine, adica nu corpurile noastre, ci sufletele noastre, și nu tot sufletul nostru, ci partea sa rațională. Filosofia socratică este într-adevăr o antropologie, având în centrul său cunoașterea omului. (A se vedea  comentariul din dialogul lui Platon, Alcibiade I - sau Despre natura omului) Astfel, a se cunoaște pe sine însuși apare drept obiectivul către care oamenii trebuie să tindă. Mai mult, este chiar cunoașterea esențiala ce condiționează orice altă formă de cunoaștere. De exemplu, în sfera gândirii, omul de știință nu trebuie să se piardă în raționamentele sale și să acționeze în afara conștiinței; în sfera sentimentelor, oamenii nu trebuie să se lase conduși orbește de dorințe, de resentimente sau de ură;  în sfera acțiunii, oamenii trebuie să fie capabili de autocontrol și să nu se lase conduși de împrejurări. A ști să fii înțelept determină în primul rând raportul individului cu sine. A te cunoaște permite o mai bună interogare despre: "Ce este frumusețea?", "Ce este dreptatea?", "Ce este binele?". Ne-am fi dorit ca Socrate să le fi găsit răspunsuri definitive și, adesea, suntem dezamăgiți. Dar esențialul nu constă în acumularea de cunoștințe, în a putea formula răspunsuri de-a gata, reconfortante, ci în a reflecta tu însuți, ca om, servindu-te de propria-ți rațiune. Nu mai sunt zeii sau tradițiile care ne vor ierarhiza valorile, ci cercetarea rațională. Socrate nu a scris un rând! Dacă știm atât de multe lucruri despre el, aceasta este grație dialogurilor lui Platon care nu a încetat să-l puna în valoare.

***

Antropologie (gr. ántropos, om): stiință care se ocupă cu studiul originii, evoluției și varietății biologice a omului. © CCC

Oamenii se impart in doua categorii: cei care cauta sensul vietii fara sa-l gaseasca si cei care l-au gasit fara sa-l caute. (Caiete)

Maretia unui om nu consta in cat de multa bogatie dobandeste, ci in integritatea sa si in capacitatea sa de a influenta pozitiv pe cei din jurul sau. © CCC

Valoarea morala a omului este in raport cu facultatea de a iubi. Zadarnice sunt toate celelalte in afara de iubire.

Experienta de totdeauna ne invata ca orice om care detine o putere este inclinat sa abuzeze de ea si ca el merge mai departe asa pana ce da de limite. (Despre spiritul legilor) “Rezulta ca experienta de totdeauna ne invata ca orice om care detine o putere este inclinat sa abuzeze de ea si ca el merge mai departe asa pana ce da de limite. Insasi virtutea are nevoie de ingradiri. Deci puterea trebuie divizata pentru a nu degenera in arbitrar.” Trebuie ca, prin randuiala statornicita, puterea sa fie infranata de putere. (Despre spiritul legilor) …"pentru ca sa nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin randuiala statornicita, puterea sa fie infranata de putere." Nu există încă libertate dacă puterea judecatoreasca nu este separata de puterea legislativă și executiva. (Despre spiritul legilor) Charles L. de Montesquieu Aceste trei citate explica și enunta principiul separatiei puterilor in stat. Deoarece a dispune de putere inseamna a fi tentat să abuzezi de ea, puterea risca sa alunece spre despotism. Recunoscând trei puteri în stat (legislativă, executivă și judecătorească), Montesquieu considera că o conditie a libertatii este ca aceste trei puteri sa fie independente, astfel încât fiecare sa le contrabalanseze pe celelalte două. Separația puterilor este un principiu de distributie a diferitelor funcții ale statului ce sunt incredintate componentelor acestuia. Scopul acestei separări este de a avea instituții ale statului care respecta libertățile fundamentale ale cetatenilor. Separatia puterilor a devenit un element esențial al democrațiilor reprezentative. Separația puterilor a fost, în esență, teoretizata de John Locke și Montesquieu. In Franța, este reținuta cel mai adesea clasificarea lui Montesquieu, definita în Despre spiritul legilor: - puterea legislativă, incredintata unui Parlament (sau Legiuitor); - puterea executiva, incredintata unui guvern compus dintr-un prim-ministru și miniștri, condus de către un șef de stat și / sau de guvern; - puterea judecatoreasca, încredințată instanțelor judecatoresti. Termenul de "a patra putere" in stat este folosit uneori pentru a desemna anumite instituții precum presa sau autoritatea monetara. Montesquieu, alaturi de John Locke (1632-1704), a fost inspiratorul principiilor organizarii politice și sociale pe care se bazeaza societatea moderna. Enuntata de catre John Locke (Traité du gouvernement civil, 1690), teoria separatiei puterilor a fost definitivata si explicata pe larg de catre Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755) in celebra lucrare "Despre spiritul legilor" (1748), facand din separatia puterilor un eficient instrument al sigurantei cetatenilor. Montesquieu a oferit o formulare precisă şi clară acestei teorii care va forma unul dintre punctele principale ale programelor revoluţiilor burgheze. Aceste puteri recunoscute de Montesquieu trebuie să fie atribuite unor organe separate şi independente unele de altele. Aparuta in secolul Luminilor, alaturi de alte teorii, ea a fost indreptata impotriva obscurantismului feudal si a inchistarii medievale, impotriva abuzului de putere. Teoria separatiei puterilor a fost o reactie impotriva monarhiei absolute, considerata de drept divin, forma de guvernamant in care regele concentra in mainile sale puterea suprema, considerandu-se personificarea statului, de unde si celebra formula a regelui Ludovic al XIV-lea, "Statul sunt eu." (L'Etat c'est moi). Teoria separatiei puterilor a avut un rol decisiv, in promovarea sistemului reprezentativ, in valorificarea democratica a relatiei dintre detinatorul suveran al puterii (poporul, natiunea) si organizarea statala a puterii politice, in cautarea, in chiar organizarea statala si functionarea puterii, a garantiilor exercitarii drepturilor omului si cetateanului. Este o teorie care a stat la baza elaborarii constitutiilor moderne conforme principiului constitutionalismului, Constitutia SUA din 1787. Necesitatea unei astfel de separatii a inspirat redactarea articolului 16 din Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 26 august 1789 care afirma (deși aluziv și fără precizie): "O societate în care garanția drepturilor nu este asigurată si nici separația puterilor nu este stabilita, nu are o Constituție." Din punct de vedere politic, principiul separatiei puterilor in stat este considerat ca fiind generator de libertaţi politice, prin echilibrul şi colaborarea puterilor separate.