Fericirea este o înaintare continuă a dorinței, de la un obiect la altul, obținerea primului fiind totuși doar calea care duce către al doilea.
Thomas Hobbes, Leviatanul (1651)
Fragmentul descrie viziunea lui Hobbes despre fericire/beatitudine (felicitas), pe care o definește nu ca pe o stare de satisfacție statică, ci ca pe un proces dinamic și continuu.
Respingerea scopului suprem: Hobbes se opune filosofilor antici (precum Aristotel) care credeau într-un Summum Bonum (cel mai mare bine) sau într-un punct final de liniște a minții.
Dorința ca motor al vieții: pentru Hobbes, a trăi înseamnă a dori. El afirmă că o persoană ale cărei dorințe s-au sfârșit nu mai poate trăi, la fel cum nu poate trăi cineva ale cărui simțuri s-au oprit.
Mecanismul succesului: fericirea constă în succesul constant în atingerea obiectivelor succesive. Obținerea primului obiect nu este scopul final, ci doar o etapă necesară („calea”) pentru a securiza și a atinge dorința următoare.
Puterea: această căutare neîncetată duce la ceea ce Hobbes numește o „înclinație generală a întregii omeniri”, o dorință perpetuă și neliniștită de putere după putere, care încetează doar la trecerea în neființă.
© CCC
Dintre toți oamenii pe care-i consideri fericiți nu există niciunul care să fie cu adevărat.
(Fragmente)
Dacă fericirea ar consta în plăcerile trupești, am spune că boii sunt fericiți când găsesc de mâncat năut.
(Fragmente originale)
Cea mai pură fericire a lumii include un presentiment de suferință.
(Evreul rătăcitor, 1836)
Fericirea este ca o capodoperă: la cea mai mică eroare se denaturează, cea mai mică șovăială o modifică, cea mai mică lipsă de finețe o sluțește, cea mai mică prostie o amorțește.
(Memoriile lui Hadrian)
Ceea ce mă interesează nu este fericirea tuturor oamenilor, ci a fiecăruia dintre ei.
(Spuma zilelor)
Omul cel mai fericit e cel care-i face fericiți pe cât mai mulți oameni.
(Cugetări filozofice)