Valoarea scopului - scopul presupunand intotdeauna activitatea constient orientata - e in stricta corelatie cu calitatile mijloacelor intrebuintate; folosind mijloace criticabile, nu poti efectiv atinge un scop inalt si frumos; deci nu se va putea recomanda intrebuintarea oricarui gen de mijloace pentru infaptuirea unui scop, fie chiar acesta presupus superior in sine, dupa cum socoteau si practicau iezuitii, cu maxima lor celebra: ”Scopul scuza mijloacele”… Intre mijloace si scop exista un raport de la cauza la efect… Poate fi altceva decat iluzie credinta ca un scop frumos poate fi urmarit, fara a-si compromite infaptuirea, cu orice fel de mijloace, chiar reprobabile in sine, asa cum ar voi dictonul iezuit?
Nimic nu se petrece întâmplător, totul pe lume este fie încercare, fie pedeapsă, fie răsplată, fie prevestire.
Desprinderea de instinct si intoarcerea impotriva lui duce la formarea constientului.
Dupa cat ne putem da seama, singurul scop al existentei umane e sa aprinda o lumina in intunecimea fiintei.
Nu exista nastere a constiintei fara durere.
Lumea in care patrundem, nascandu-ne, este cruda si crunta si totodata de o frumusete dumnezeiasca. Sa credem ca predomina lipsa de sens sau sensul este o chestiune de temperament. Daca lipsa de sens ar prevala in mod absolut, ar disparea tot mai mult, pe masura evolutiei, caracteristica vietii de a fi plina de sens. Dar nu acesta este - sau nu-mi pare mie ca este - cazul. Probabil ca, asa ca in toate problemele metafizice, ambele sunt adevarate: viata este sens si nonsens sau are sens si nonsens. Nutresc speranta anxioasa ca sensul va fi preponderent si va castiga batalia.