Edmond Thiaudière

Edmond Thiaudière, Delphin-Antoine-Edmond Thiaudière, 17 mar. 1837 – 9 nov. 1930, născut în Gençay (regiunea Noua Aquitania), om de litere, poet, romancier, filozof și autor de maxime francez. A trăit 93 de ani.

Provenit dintr-o familie de medici de-a lungul a patru generații, Edmond Thiaudière a optat pentru o carieră de om de litere, după ce a renunțat la studiile de drept, finalizate cu brio, la Poitiers.

Și-a încercat talentul scriind romane, nuvele, poezie, teatru, eseuri politice și pamflete, dar s-a remarcat înainte de toate prin opera sa filozofică, redactând de-a lungul a peste patruzeci de ani o duzină de colecții cu titluri sibilinice, enigmatice, cu titlul generic Însemnările unui pesimist.

În dedicația ultimei sale lucrări, La Vanité de Tout (Deșertăciunea tuturor), publicată în 1928, a anunțat publicarea a douăsprezece noi colecții, dintre care ultima urma să apară în 1937 cu ocazia centenarului său și avea să poarte titlul La Captation de l’au-delà (Înregistrarea vieții de apoi).

„Dar manuscrisele acestor colecții, a adăugat el, pe care le-am mâzgălit cu o scriere aproape ilizibilă, rămânând greu de tipărit, le las moștenire bibliotecii municipale din Poitiers, unde mai devreme sau mai târziu vreun erudit răbdător, dacă va crede că merită osteneala, le va căuta și le va publica, pentru a-mi finaliza opera filozofică prin intermediul său.”

A publicat în diferite momente fantezii, articole și nuvele în mai multe ziare periodice precum vechiul Figaro, Grand-Journal de Villemessant, Paris-Magazine, Éclair, Vogue Parisienne, Nain Jaune, Centre Gauche, Le Soir, Revue Moderne de Charles Dollfus, États-Unis d’Europei (Statele Unite ale Europei).

În 1876, a fondat Revue des idées nouvelles (Revista ideilor noi), un buletin al progreselor în filozofie, știință, litere, arte, industrie, comerț și agricultură, o adevărată publicație enciclopedică pe care a dirijat-o și a scris-o aproape în întregime, timp de trei ani sub diferite pseudonime.

A fost membru al Consiliului Director al Societății Franceze a Prietenilor Păcii (Société française des amis de la paix) și unul dintre cei mai zeloși susținători ai înlocuirii arbitrajului în război cu reglementarea diferendelor internaționale.

De asemenea, a avut un rol important în deliberările Congresului Internațional de Pace, desfășurat la Paris în 1878, fiind unul dintre secretari. Thiaudière le-a prezentat colegilor săi un memoriu în care se propunea ideea creării unui parlament european, inițial neoficial, dacă acesta nu putea deveni imediat oficial, realizat prin membri delegați din diferitele parlamente și tratând în ședințe anuale probleme care ar fi de interes pentru mai multe națiuni.

Iată de ce necrologul dedicat lui de Le Temps, pe 15 noiembrie 1930, arăta că ar putea fi considerat precursorul Ligii Naţiunilor. „El a fost, de fapt, cel care, la Congresul Societăților de Pace din 1878, a propus întâlnirea anuală a membrilor diferitelor parlamente ale Europei. Unsprezece ani mai târziu, la inițiativa deputatului englez Randal Cremer și a lui Frédéric Passy, ​​deputat de Sena, a fost creată Uniunea Interparlamentară, care poate fi considerată, într-un fel, o prefață la Liga Națiunilor.

L-a ajutat pe prietenul său Louis-Xavier de Ricard la înființarea Societății Alianței Latine: Alouette, care urmărea unirea popoarelor din bazinul mediteranean. A fost membru în comitetul Uniunii Democrate pentru propagandă anticlericală și în comitetul de patronaj al Săptămânii Anticlericale.

A făcut parte din Societatea pentru Protecția Animalelor – cum s-ar fi putut altfel, cel care, neavând copii, a spus, vorbind despre dragostea lui pentru animale și câini mai mult decât de rațiune, câinii fiind copii desăvârșiți; atât de mult încât prima sa colecție de cugetări, La Proie du Néant (Prada neantului), pe care a publicat-o în 1886, conținea în preambul o lungă dedicație adresată Léei și lui Mosès, cei doi câini credincioși ai săi.

Opere principale:

Despre exproprierea forțată, 1858 (Disertație pentru licență, Facultatea de Drept din Poitiers); Învățarea vieții, cu o dedicație morții, 1861(sub pseudonimul lui Edmond Thy); Un preot în familie, 1864; Sălbăticie, poezii și sonete, 1866; Dezavuarea lui Hristos, poem, 1869; Confederația Franceză, o nouă formă de guvernare, 1872; Ultima bătălie (Die Ietzte Schlacht), epopee profetică a anului 1909, 1873; Călătoriile Lordului Humor. În Bubaterbro sau țara boilor drăguți, 1874, pamflet; Legendele budiste, 1875; Călătoriile Lordului Humor. Țara retrograzilor. Insula Servat-Abus. (5 august 1875), 1876, pamflet; Revista ideilor noi, 1876-1878 (publicație nciclopedică al cărei director și redactor principal a fost); Curcanul alb, poveste în versuri, 1877; Domnul Martin, legitimist, 1879, comedie politică în proză; Nepoata preotului, 1880; Romanul unui cocoșat, 1880; O nouă funcție în magistratură, 1882; Casa fatală, roman parizian, 1883; Trei iubiri singulare, 1886; Prada neantului, Însemnările unui pesimist, 1886 (colecții filozofice, o sumă de reflecții și maxime); Ochiul de sticlă, 1888, nuvelă; Lamentația ființei, Însemnările unui pesimist, 1889; De la unul la altul, 1891; Dezamăgirea adevărului, Însemnările unui pesimist, 1892; Câinele lui Dumnezeu, poveste cerească, 1894; Setea drepților, Însemnările unui pesimist, 1895, lucrare premiată de Academia Franceză în 1897; Un colocviu al regilor despre Uniunea Europeană, ținut în secret la Castelul Windsor în iulie 1896, 1896; Obsesia divinului, Însemnările  unui pesimist, 1898; Mândria renunțării, Însemnările unui pesimist, 1901; Poveștile unui crescător de himere, 1902;  Ura viciului, Însemnările unui pesimist, 1903; Răspunsul Sfinxului, Însemnările unui pesimist, 1905; Cucerirea infinitului, Însemnările unui pesimist, precedate de Testamentul său religios, 1908; Sursa binelui, Însemnările unui pesimist, 1910; Școala binelui, Însemnările unui pesimist, 1912; Prețuirea acestei lumi, Însemnările unui pesimist, 1918; Deșertăciunea tuturor, Însemnările unui pesimist, 1928.