Citate de Lucian Blaga

Simtul comun nu poate lua proportii geniale, decat sub forma umorului.

Nici un cetatean nu trebuie sa fie atat de bogat incat sa-l poata cumpara pe altul, si nimeni atat de sarac incat sa fie silit sa se vanda. (Jean-Jacques Rousseau, Contractul social)

In toate, natura procedeaza dupa principiul maximei economii. Ea accepta principiul infinitei risipe numai in avantajul semintelor, al inceputurilor.

Realitatea e ruina unui basm.

Setos iți beau mireasma și-ți cuprind obrajii cu palmele-amândouă, cum cuprinzi în suflet o minune. Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam. Si totusi tu-mi soptesti: "Mi-asa de dor de tine!" Asa de tainic tu mi-o spui si dornic, parc-as fi pribeag pe-un alt pamânt.   Femeie, ce mare porti în inima si cine esti? Mai cânta-mi inc-o data dorul tau, sa te ascult si clipele sa-mi para niste muguri plini, din care infloresc aievea - vesnicii. (Dorul)

Sunt multi orbi, dar cati au orbit de lumina?

Limba este intaiul mare poem al unui popor.

Aforismul. Cand formulezi un aforism, trebuie sa-l aduci in situatia de a refuza orice adaos. Un aforism trebuie sa fie ceva canonic incheiat, ca Biblia.

Atatia pomi, pe care vanturi napraznice nu-i pot frange, se rup sub greutatea propriului lor rod…

Visând, întrezărim prin doruri - latente-n pulberi aurii – păduri ce ar putea să fie şi niciodată nu vor fi. (Risipei se dedă florarul)

Schele si nimic altceva: principiile sunt schelele cu ajutorul carora se cladeste un caracter. Cand caracterul e format, schelele se pot darama. De altfel, ati remarcat, desigur, ca numai adolescentii fac caz de “principii”.

Numai orbit de patimile ei poti vedea ce-i viata...

Inainte de a ma naste, am fost o vesnicie intreaga ”nimic”. De ce ma tem acum de aceeasi ”inexistenta” cu care am avut o vesnicie timp sa ma obisnuiesc si-n care am fost deja? Nu inteleg.

Virtualmente, orice ideal este o mustrare de constiinta.

Cu penele altuia te poti impodobi, dar nu poti zbura. Acest lucru nu-l prea stiu oamenii, dar il stiu pasarile.

Picurul de roua improspateaza agreabil o floare, dar nu o fecundeaza.

Oare vitregia vietii nu constituie tocmai piatra de incercare a adevaratelor caractere?

Ranile omului zvacnesc ca inima. Sa fie oare si inima o rana?

Inclinatia noastra de a crede in destin este intarita de orgoliul de a nu ne crede cu totul ignorati de restul universului.

O disciplina de sclavi formeaza caractere de sclavi.