Citate de Évariste de Parny

Oamenii flămânzi nu ascultă de rațiune. (Războiul zeilor antici și moderni) © CCC

Copac frumos, aşa de-aproape La ce stau cele două nume, Ce-n scoarţa ta a vrut anume O mînă scumpă să le sape? Eleonora e departe; Slovele mint, şi-un timp călău Aceste inimi le desparte, Ce le mai leagă trunchiul tău. (Elegie) (Traducere Teodor Boşca)

Groaznic chin este si foamea! Grave tormentum fames!

O coajă de pâine nu e mare lucru și totuși, este totul pentru rătăcitorul înfometat. © CCC

Ce-ncet o fericire se-nfiripă! Ce repede o fericire piere! Din tinereţea-mi plină de durere, Dacă-am trăit, n-a fost decît o clipă, Şi-acel extaz un greu tribut îmi cere! Speranţa-i dulce, chiar dacă-i deşartă: Măcar ne-alină, viaţa de-i amară; Dar mie-n vînt iluziile-mi zboară, Şi-n al meu suflet azi speranţa-i moartă: E-un suflet, vai! întruna ros de jale, Un suflet istovit, sătul de toate, Ce din trecut ar vrea să-i iasă-n cale Fugarii zori ai fericirii sale Şi-averile ce-acum îi sînt luate. Prezentul însă, cu imagini clare, Mă urmăreşte cînd un vis mă-mbată, Iar adevărul crud, fără-ndurare, Un sfat îmi dă: să nu mai plîng vreodată. Pierdut-am tot: delir şi-nvolburare, Plăceri cuminţi, avîntul, răzvrătirea, Păcate dulci, nădejdi mîngîietoare; Pierdut-am tot: mi-a mai rămas iubirea. (Ce-ncet o fericire...) (Traducere Teodor Boşca)

Foamea le dezvolta talentul chiar si prostilor. Etiam stultis acuit ingenium fames. (Phaedrus, Fabulae Appendix)

Glasul sentimentelor nu ne poate induce în eroare Și n-avem nici o vină dacă urmăm natura. (Elegii)

Varietatea este sursa tuturor plăcerilor noastre, iar plăcerea încetează să mai existe atunci când devine obișnuință. © CCC

Un câine flămând nu se teme de băț. © CCC

S-au împlinit opt zile că-n şesu-acesta, iată, O datorie aspră înlănţuit mă ţine; A mea durere crede-o, dar n-o trăi ca mine; Urez să nu simţi chinul iubirii niciodată!   E-un loc frumos, şi-n juru-mi e numai sărbătoare. Ai mei prieteni tineri, cu zarva lor voioasă, Nu pot s-alunge însă tristeţea ce m-apasă, Iar sufletu-mi la orice plăceri şi-a pus zăvoare. Eu tînguiri amestec în cîntul lor şi ciudă,   Şi fac rugare nopţii, şi zilei fac rugare Să-mi dea pe-aceea care nu poate să m-audă. Cîndva, de stam departe, răbdam mai lesne dorul, Mă mîngîia speranţa. Acum însă amorul Absenţa cea mai scurtă s-o-ndure nu mai poate.   Tot ce-i străin de tine, mă umple de mînie. Ah! desfătări şi rîset mi le-ai luat pe toate, Şi nu mai am nici toane, să-mi dea vreo bucurie; Doar tu-mi rămîi acuma, Eleonora mea! Dar tu-mi ajungi: într-asta, mi-s zeii mărturie! Şi n-am pierdut nimica, de te mai pot păstra. (Absenţa) (Traducere Teodor Boşca)