Citate despre Identitate

Pe scurt, habar n-am cine sunt. Cine află primul să-mi spună și mie. Îmi vine să râd atunci când criticii dau impresia că știu totul despre mine citindu-mi una sau alta din cărți, pe sărite. Nu numai poetul se poate defini greu, ci oricare om. Numai că pe cei mai mulți nu-i întreabă nimeni.

Cei mai multi dintre noi traim in lumea exterioara si ne identificam (o facem de la trei ani) cu imaginea noastra din oglinda. Suntem cei care suntem. Cand spunem "eu", ducem aratatorul spre piept: sunt corpul meu, un lucru din lumea larga. De obicei n-avem timp de introspectie si, daca ne cautam constient propria noastra fiinta, o facem nu catre interior, ci spre suprafata mereu schimbatoare si colorata a vietii, ca un alergator care ar porni o cursa tasnind invers din start.

Nu exista probabil, in intreaga specie umana, doi indivizi care sa aiba o oarecare asemanare apropiata. Cum ar fi deci posibil ca doi oameni sa aiba un acelasi gust sau aceleasi notiuni ale adevarului, binelui si frumosului?

Tocmai intenționam să nu mai dau interviuri. Ai văzut că sunt destul de multe. M-am lăsat descusut... și n-am spus nimic. Nu e bine să se știe chiar tot ce ai pe inimă; ca literatură – căci atunci nu mai prezinți în fața ta nici un mister. Începi să citești prin reviste cam cine ești și cu ce te ocupi. Asta e plictisitor: să afli mereu că ești scriitor, după cum însuți ai mărturisit-o nu știu cui.

Suntem ceea ce iubim!

Nu știu dacă acesta este elementul cel mai valoros, dar dorința mea e să scriu cât mai exact despre mine însumi, știind că dacă nu mă trădez pe mine, în același timp mă simt foarte apropiat de cititori. Nu vreau să mă consider o excepție. Adică să scriu ca un om obișnuit, ca și cum ar scrie un om de pe stradă despre viața lui și pe care citindu-l, ceilalți se recunosc.

Imi pare rau, dar nu reusesc sa aud ce spui. Ceea ce esti si ce faci striga mult mai tare.

Un dialog nu duce la nimic daca planurile de gandire nu coincid.

Eminescu n-a existat. A existat numai o țară frumoasă La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe. Ca o barbă nepieptanată de crai. Și niște ape ca niște copaci curgători În care luna își avea cuibar rotit. Și, mai ales, au existat niște oameni simpli Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Sau mai simplu: ciobani și plugari, Cărora le plăcea să spună, Seara în jurul focului, poezii - "Miorița" și "Luceafărul" și "Scrisoarea a III-a". Dar fiindcă auzeau mereu Lătrând la stâna lor câinii, Plecau să se bată cu tătarii Și cu avarii și cu hunii și cu leșii Și cu turcii. În timpul care le rămânea liber Între două primejdii, Acești oameni făceau din fluierele lor Jgheaburi Pentru lacrimile pietrelor înduioșate, De curgeau doinele la vale Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei Și ai Țării Bârsei și ai Țarii Vrancei Și ai altor țări românești. Au mai existat și niște codri adânci Și un tânăr care vorbea cu ei, Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt? Acest tânar cu ochi mari, Cât istoria noastră, Trecea bătut de gânduri Din cartea chirilică în cartea vieții, Tot numarând plopii luminii, ai dreptății, ai iubirii, Care îi ieșeau mereu fără soț. Au mai existat și niște tei, Și cei doi îndrăgostiți Care știau să le troienească toată floarea Într-un sărut. Și niște păsări ori niște nouri Care tot colindau pe deasupra lor Ca lungi și mișcătoare șesuri. Și pentru că toate acestea Trebuiau să poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus Eminescu. (Trebuiau să poarte un nume)

Această manie abominabilă de a nu spune imediat cine eşti! (Cu hidrogen) © CCC