Dorința este însăși esența omului.
Baruch Spinoza (1632-1677), Etica
Adam și Eva, alungați din paradis pentru încălcarea legii divine, condamnă umanitatea să poarte povara păcatului originar. Ei pecetluiesc natura blestemată a dorinței, un rău cu o mie de fațete și ispite insidioase de care omul ar trebui să se ferească pentru a nu-și pierde sufletul. Dar aceasta nu este una dintre acuzațiile false ale culturii noastre?
Conform lui Baruch Spinoza, „dorința este însăși esența omului”, definită ca pofta conștientă de sine, care determină ființa umană să acționeze și să tindă spre perseverență în propria existență. Această dorință (conatus) reprezintă forța vitală activă, nu doar o simplă lipsă prin care omul se raportează la lume.
Scriind că dorința constituie esența - cu alte cuvinte, însăși identitatea - omului, Spinoza îl plasează în cadrul Naturii. Ca toate ființele vii, ființele umane sunt înzestrate cu o poftă de viață, o tendință de a acționa și de a persevera în existența lor.
În mod fundamental, dorința este, așadar, inocentă, dincolo de orice judecată sau condamnare. Totuși, ceea ce se numește „instinct” la animale este dorință pentru oameni, deoarece oamenii sunt conștienți de ea și o exprimă la o scară mai largă decât simpla reproducere sau supraviețuire: dorința de creație artistică, iubire sau bunătate față de ceilalți...
Spinoza definește dorința ca pofta (appetitus) însoțită de conștiința ei. Dorința este manifestarea conatusului, adică efortul fiecărui lucru de a persista în ființa sa. Dorința este esența activă a omului, ceea ce înseamnă că omul nu este un spectator pasiv, ci o ființă definită prin acțiunile și afecțiunile (emoțiile) care îi guvernează existența.
Prin urmare, pentru Spinoza, a fi om înseamnă a fi un subiect al dorinței, o ființă care urmărește activ ceea ce consideră că îi sporește puterea de a exista.
Pe scurt, dacă oamenii pretind că renunță la dorință, ar echivala nu doar cu negarea propriei naturi, ci și cu privarea de energia care este singura ce le poate alimenta bucuria.
Cu toate acestea, Spinoza nu legitimează fiecare dorință sau capriciu și nici nu pledează pentru savurarea frenetică a divertismentului, așa cum o încurajează societatea noastră de consum. Reevaluarea dorinței se înscrie în perspectiva unei Etici al cărei scop este de a învăța să cunoaștem și să stăpânim această vitalitate în vederea unei existențe binecuvântate, adică una împlinită moral.
Dacă dorința este rațiunea noastră de a fi, fericirea ar putea consta în atingerea satisfacției. Doar dacă, așa cum sugerează filosoful englez Thomas Hobbes, ea rezidă mai mult în urmărirea decât în obținerea ei:
„Fericirea este o înaintare continuă a dorinței, de la un obiect la altul, obținerea primului fiind totuși doar calea care duce către al doilea.”
© CCC
Ceea ce doresc este să fug de mine însumi.
© CCC
Bine este ca in toate ale tale sa pui singur umarul la lucru. La toate greutatile cauta in tine puterea cu care sa le poti tine piept.
Ferice de cine nu suspina dupa ce n-are si se veseleste cu ce are!
Cand ai putine dorinte, ai si putine lipsuri.
Bunurile pe care le dorim primeaza asupra celor pe care le avem.
Nu trebuie sa doresti imposibilul.
In viata sta destinul tau.
Am lipit această fotografie, vara trecută, la Padova, de peretele mormîntului Sfîntului Anton – împreună cu oamenii care lipeau o batistă, o hîrtie împăturită conținîndu-le rugămintea – pentru ca el să se întoarcă.
(Pasiune simplă)
Natura ti-a dat doua urechi si o singura limba, ca sa asculti de doua ori si sa vorbesti numai o data.
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.