Ar fi un subiect curios de cercetare şi studiere acela de a stabili dacă ura şi iubirea nu sunt în fond unul şi acelaşi lucru. Fiecare din ele, în cea mai dezvoltată formă a lor, presupune un grad ridicat de intimitate şi de cunoaştere a inimii; fiecare face pe un individ să depindă de alt individ în hrana lui sufletească sau spirituală. Atât cel ce iubeşte cu pasiune, cât şi cel ce urăşte nu mai puţin pătimaş se simt deopotrivă de pierduţi şi părăsiţi când obiectul pasiunii lor dispare. Din punct de vedere filosofic deci, cele două pasiuni par esenţial identice, cu singura deosebire că, din întâmplare, una ne apare scăldată într-o strălucire cerească, iar cealaltă într-o lumină sumbră şi sinistră.
(Litera stacojie)
Astfel natura – această natură sălbatică, păgână a pădurii, nicicând subjugată încă de legile omeneşti şi nici luminată de un adevăr mai înalt – lua parte la fericirea celor două suflete! Iubirea, fie ea nouă, fie trezită dintr-un somn de moarte, răspândeşte totdeauna lumină, căci ea umple inima de atâta strălucire, încât aceasta se revarsă asupra lumii înconjurătoare.
(Litera stacojie)
Iubirea, fie ea nouă, fie trezită dintr-un somn de moarte, răspândeşte totdeauna lumină, căci ea umple inima de atâta strălucire, încât aceasta se revarsă asupra lumii înconjurătoare.
(Litera stacojie)
… sunt puţine lucruri – fie în lumea dinafară, fie la oarecare adâncime, în sfera nevăzută a gândirii – puţine lucruri care să rămână ascunse aceluia care caută cu aprindere şi stăruinţă dezlegarea unei taine.
(Litera stacojie)
Pierduse ceva din atributele a căror plenitudine ar fi fost esenţială ca să-i păstreze feminitatea. Aceasta e adesea soarta şi neiertătoarea evoluţie a caracterului şi persoanei unei femei care a trecut printr-o încercare deosebit de grea. Dacă firea ei e toată numai duioşie, femeia e sortită morţii. Dacă supravieţuieşte, duioşia îi va fi nimicită sau – şi în acest caz aspectul exterior va fi acelaşi – îngropată atât de adânc în inima ei, încât nu va mai putea să se manifeste niciodată. Această ultimă teorie e poate cea mai adevărată.
(Litera stacojie)
Curând, şi vechiul meu oraş natal îmi va apărea din ce în ce mai şters prin vălurile memoriei, învăluit de negură, de parcă nu ar fi o parte a pământului adevărat, ci un sat pierdut în lumea norilor, cu locuitori imaginari care să-i populeze casele de lemn şi să străbată uliţele fără farmec şi nesfârşita şi monotona lui stradă mare. De acum înainte, el încetează de a mai fi o realitate a vieţii mele: aparţin altui loc. Bunii mei concetăţeni nu mă vor regreta prea mult; căci – deşi în străduinţele mele literare una din ţintele cele mai scumpe a fost aceea de a câştiga o oarecare însemnătate în ochii lor şi de a lăsa o amintire plăcută în acel loc unde au trăit şi sunt înmormântaţi atâţia dintre strămoşii mei – n-am găsit niciodată acolo atmosfera caldă de care un scriitor are nevoie pentru ca cele mai alese roade ale minţii lui să se poată coace. Mă voi simţi mai bine printre alte obrazuri; iar chipurile familiare din oraşul meu de baştină – e aproape de prisos so spun – se vor simţi la fel de bine fără mine.
(Litera stacojie)
Nici un om nu poate purta multă vreme două feţe, una pentru el însuşi şi una pentru mulţime, fără a ajunge în cele din urmă să nu mai poată deosebi care din ele e cea adevărată.
(Litera stacojie)
Era frumoasă şi pură ca un crin înflorit în rai.
(Litera stacojie)
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.