Citate de Nathaniel Hawthorne

Vechiul Tiflis este un oraș al sunetelor, un oraș al muzicii. E nevoie de o plimbare pe străzile și aleile depărtate de centru, pentru a te cufunda în atmosfera muzicală creată de diferitele surse... (Tiflis, orașul natal al lui Aram Haciaturian, este numele pe care l-a avut, până în 1936, actualul oraș Tbilisi din Georgia.) © CCC

Când vaporaşul a coborât pe Canale Grande şi când, pe stânga şi pe dreapta, privirea mi-a căzut pe dantela de piatră a palatelor, înnegrită de vreme, m-am simţit proiectată într-o altă dimensiune, în care totul era uşor, dantelat, aerian, unde nu puteai şi, de altfel, nu mai voiai să aplici vieţii şi ţie însuţi măsurile obişnuite, unde nimic nu era ca înainte, unde imposibilul devenea  posibil, povara devenea mai uşoară şi deznădejdea nu mai era decît un amestec de tristeţe şi de bucurie. Ici şi colo, între case, apăreau canale înguste cu poduri minuscule şi biserici ce parcă se topeau în penumbră. În aerul trandafiriu, străluceau lumini roz pal imobile, ele păreau că plutesc pe deasupra apei. Alte lumini, fantasmagorice, verzui, se întretăiau cu primele. Am fost cuprinsă, din cap pînă-n picioare, de o senzaţie de lentoare submarină, de viaţă încetinită, senzaţie pe care n-o mai încercasem niciodată; răsuflarea şi mişcările mele se contopiseră cu mişcarea vaporaşului, în timp ce vedeam defilând, încremenite într-o tristă contemplare, bătrâneţea posacă a palatelor ce priveau apa şi mă priveau pe mine, drapându-se în farmecul lor inaccesibil. Când, în acest ritm uluitor al umbrelor şi al luminilor întretăiate, s-a deschis, la stânga, un uriaş mal povârnit pe care se afla Palatul Dogilor şi, la dreapta, o lagună ce căpăta, în noapte, o formă necunoscută, m-am simţit năpădită de o fericire aproape insuportabilă la gândul că-l voi vedea pe Einar peste câteva minute şi că va fi cu mine în această lume vrăjită, crepusculară. (Trestia revoltată)

Curând, şi vechiul meu oraş natal îmi va apărea din ce în ce mai şters prin vălurile memoriei, învăluit de negură, de parcă nu ar fi o parte a pământului adevărat, ci un sat pierdut în lumea norilor, cu locuitori imaginari care să-i  populeze casele de lemn şi să străbată uliţele fără farmec şi nesfârşita şi monotona lui stradă mare. De acum înainte, el încetează de a mai fi o realitate a vieţii mele: aparţin altui loc. Bunii mei concetăţeni nu mă vor regreta prea mult; căci – deşi în străduinţele mele literare una din ţintele cele mai scumpe a fost aceea de a câştiga o oarecare însemnătate în ochii lor şi de a lăsa o  amintire plăcută în acel loc unde au trăit şi sunt în­mormântaţi atâţia dintre strămoşii mei – n-­am găsit niciodată acolo atmosfera caldă de care un scriitor are nevoie pentru ca cele mai alese roade ale minţii lui să se poată coace. Mă voi simţi mai bine printre alte obrazuri; iar chipurile familiare din oraşul meu  de baştină – e aproape de prisos s­o spun – se vor simţi la fel de bine fără mine. (Litera stacojie)

Cum să nu fii îndrăgostit de această Florență din secolul al XV-lea, unde totul invita la dragoste, frumusețea femeilor, dulceața primăverii, cântecele poeților, nopțile senine, legendele mitologice, grădinile parfumate, unde fabulele lui Ovidiu și strofele lui Anacreon capătă o rezonanță puternică și duioasă, tiranică, rafinată? (Lorenzo Magnificul) © CCC

Orașul fără domn, fără guvern, cade ca o movilă de pământ fără sprijin. © CCC

Astfel natura – această natură sălbatică, păgână a pădurii, nicicând subjugată încă de legile omeneşti şi nici luminată de un adevăr mai înalt – lua parte la fericirea celor două suflete! Iubirea, fie ea nouă, fie trezită dintr­-un somn de moarte, răspândeşte totdeauna lumină, căci ea umple inima de atâta strălucire, încât aceasta se revarsă asupra lumii înconjurătoare. (Litera stacojie)

Pierduse ceva din atributele a căror plenitudine ar fi fost esenţială ca să-i păstreze feminitatea. Aceasta e adesea soarta şi neiertătoarea evoluţie a caracterului şi persoanei unei femei care a trecut printr-o încercare deosebit de grea. Dacă firea ei e toată numai duioşie, femeia e sortită morţii. Dacă supravieţuieşte, duioşia îi va fi  nimicită sau – şi în acest caz aspectul exterior va fi acelaşi – îngropată atât de  adânc în inima ei, încât nu va mai putea să se manifeste niciodată. Această ultimă teorie e poate cea mai adevărată. (Litera stacojie)

Sufletu-mi se pleacă cu venerație și soarbe, la picioarele palmierilor, din apele Nilului, așa cum ne îndeamnă Cărțile cele Vechi. Stoluri de ibiși albi se ridică în depărtare și Muntele Occidental capătă irizații roșietice, pe când pornește să adie văntul proaspăt ce altădată făcea să fluture Evantaiele lui Amon. Poate că nu e totul pierdut și cândva în viitor, într-o lume mai curată, se va putea trăi din nou o asemenea Experiență Spirituală. Teba nu e un loc material anume: Teba înseamnă o stare de conștiință... (Teba, fragment din prolog)

Nici un om nu poate purta multă vreme două feţe, una pentru el însuşi şi una pentru mulţime, fără a ajunge în cele din urmă să nu mai poată deosebi care din ele e cea adevărată. (Litera stacojie)

Ar trebui să construim orașele la țară pentru ca aici aerul e mai curat! © CCC

Ar fi un subiect curios de cercetare şi studiere acela de a stabili dacă ura şi iubirea nu sunt în fond unul şi acelaşi lucru. Fiecare din ele, în cea mai dezvoltată formă a lor, presupune un grad ridicat de intimitate şi de cunoaştere a inimii; fiecare face pe un individ să depindă de alt individ în hrana lui sufletească sau spirituală. Atât cel ce iubeşte cu pasiune, cât şi cel ce urăşte nu mai puţin pătimaş se simt deopotrivă de pierduţi şi părăsiţi când obiectul pasiunii lor dispare. Din punct de vedere filosofic deci, cele două pasiuni par esenţial identice, cu singura deosebire că, din întâmplare, una ne apare scăldată într-o strălucire cerească, iar cealaltă într-o lumină sumbră şi sinistră. (Litera stacojie)

Ceea ce se citește ușor se scrie al naibii de greu. © CCC

Iubirea, fie ea nouă, fie trezită dintr­-un somn de moarte, răspândeşte totdeauna lumină, căci ea umple inima de atâta strălucire, încât aceasta se revarsă asupra lumii înconjurătoare. (Litera stacojie)

E spre cinstea firii omeneşti că acolo unde egoismul ei nu este pus în joc, ea este gata mai degrabă să iubească decât să urască. Prin­tr­-un proces treptat şi domol, însăşi ura ajunge să se transforme în iubire dacă schimbarea nu este împiedicată printr­o nouă şi neîntreruptă stârnire a duşmăniei iniţiale. (Litera stacojie)

… sunt puţine lucruri – fie în lumea dinafară, fie la oarecare adâncime, în sfera nevăzută a gân­dirii – puţine lucruri care să rămână ascunse aceluia care caută cu aprindere şi stăruinţă dezlegarea unei taine. (Litera stacojie)

Este oare intr-adevar posibil, de pilda, sa iubesti destul Parisul, fara sa-l iubesti si mai mult?

Aceea care a fost cândva şi a încetat de a mai fi femeie poate oricând să­-şi redobân­dească din nou feminitatea, cu condiţia ca să sufere atingerea fermecată în stare să provoace această transfigurare. (Litera stacojie)

Era în firea ei ceva oriental, o trăsătură somptuoasă, voluptuoasă, un gust pentru frumuseţea fastuoasă, care nu găsea în nici o altă împrejurare a vieţii ei vreo posibilitate de a se manifesta decât aceea oferită de încântătoarele ei cusături. Femeile găsesc o plăcere, neînţeleasă de bărbaţi, în munca delicată cu acul. Pentru Hester Prynne era poate un mijloc de a exprima şi de a potoli pasiunea ce ardea în ea. Dar ca pe toate celelalte bucurii, o respingea socotind-o un păcat. (Litera stacojie)

Era frumoasă şi pură ca un crin înflorit în rai. (Litera stacojie)

Roma, capitala apei sfințite... (Prăbușirea Balivernei) © CCC