Daca am cunoaste toate tainele universului, am cadea indata intr-un plictis enorm.
E cu putinta oare sa concepem virtutea fara vicii, iubirea fara uratenie… Suprimati un viciu si virtutea corespunzatoare va disparea cu dansul.
Ca viata sa fie plina si mareata, e necesar s-amestecam in ea trecut si viitor. Opera noastra de poezie si arta suntem datori s-o savarsim in cinstea mortilor si in acelasi timp gandind la cei ce se vor naste. Ne impartasim astfel din tot ce-a fost, ce este si ce va fi.
Ca moartea ne face sa pierim in intregime e tot ce se poate. Nu sunt eu acela care o sa va contrazic. In cazul acesta insa n-avem de ce sa ne temem de dansa. Sunt, ea nu este; este, eu nu mai sunt. Dar daca, lovindu-ne, ne lasa totusi sa subzistam, fiti siguri atunci ca ne vom regasi pe lumea cealalta aidoma la fel cum am fost aici pe pamant. Amarnica pacaleala. Parca anume facuta sa ne strice de mai inainte toate notiunile noastre despre noi si despre iad. Ea ne rapeste orice speranta, fiindca tot ceea ce omul doreste mai mult e sa fie altul decat ce a fost. Visul asta ne e mereu interzis.
Cand se spune ca viata e buna si cand se spune ca este rea, spunem lucruri fara nici o noima. De fapt, trebuie sa spunem ca e si buna si rea in acelasi timp, fiindca numai prin ea putem sa ne dam seama de ce este bunul si ce este raul. Adevarul adevarat este ca viata este delicioasa, oribila, incantatoare, abjecta si dulce, si amara, si ca ea e totul pe pamant.
Stim ca viata e scurta si ca s-o prelungim punem intr-insa amintirea vremurilor care nu mai sunt. Am pierdut nadejdea in nemurirea fiintei omenesti si, ca sa ne consolam de credinta asta moarta, n-avem decat visul unei alte imortalitati, insesizabila, difuza, neputand fi gustata decat cu anticipatie, si care, de altfel, nu e ingaduita decat la foarte putini dintre noi: imortalitatea sufletelor in memoria oamenilor.
E penibil – cand nu esti un mare intelept – sa vezi ca viata continua si dupa tine si sa te simti tarat la fund de vesnica scurgere a lucrurilor. Greu ne resemnam sa nu fim sfarsitul definitiv al lucrurilor si ratiunea suprema a universului.
Vremea, in scurgerea ei, raneste sau ucide sentimentele cele mai aprinse si cele mai gingase. Slabeste admiratia, luandu-i hrana ei de capetenie: surpriza si mirarea; distruge iubirea si nebuniile ei divine, clatina credinta si speranta, despoaie toate nevinovatiile.