Astronomia obliga spiritul să privească spre cer și ne conduce din aceasta lume într-o alta.
Încet, foarte încet
Cântă cântecul de leagăn
La fel de încet precum zgomotul lunii
Când se mișcă pe cer…
(Cântec de leagăn)
© CCC
Din nou tânguirea flautului,
Izvoarele răcoroase care murmură…
O adiere de aur și muzică
Coboară din cer: hai să tăcem.
(Serenadă)
© CCC
Frumoşii arbori dorm acum sau zac;
zadarnic ai asculta pieptul lor mut,
pe care muşchi şi zăpezi au crescut.
Însă crengi noaptea-n cer se desfac.
Apoi deodată zările-nfloresc
şi clopote mari, clopote s-aud,
departe-n cerul vesel şi rotund
hulubii albi şi roşii se rotesc.
Tu, feciorelnică lume, bună-vestire
de undeva din pământ suie spre tine;
soarele-i ca un inel subțire.
Sună-n salcâmul pustiu verile pline.
(Primăvara)
Prea multe păsări cardinale
Între iluzii se rotesc,
Contaminînd cu ascensoare
Misterul nostru pămîntesc.
Îmbătrînim de fericire
Într-o mansardă fără flori
Dresînd păpuşi fără adresă
Pentru serbările din zori.
Visăm frumos aceeaşi moară
Ascunsă-n tragicul bufon
Şi măcinăm aceleaşi lacrimi
Când dau părinţii telefon.
Sîntem lucizi pînă la sînge,
Nedespărţiţi pînă la cer
Şi nici nu ştiu după iubire
Ce se cuvine să-ţi mai cer.
E prea frumos la tine-n suflet,
E prea tîrziu la mine-n gînd,
Împărtăşim aceeaşi taină,
Dar nu se ştie pînă cînd.
Cuvintele îşi pierd căldura
Într-un sărut de protocol
Şi tot mai vinovate păsări
Dau eşafoadelor ocol.
Sub fruntea mea se face noapte,
În ochii tăi se face zi
Şi renunţăm să mai cunoaştem
Ce stele ne-ar putea păzi.
Pecetluim cu definiţii
Aceste stranii convorbiri,
Rememorînd la despărţire
Balada blondelor iubiri.
(Balada blondelor iubiri, vol. Înalta fidelitate, 1977)
La jumătatea nopţii
Vom desena cu fluturi
Oglinzi tremurătoare
De spaţiu efemer
Şi adunînd lumina
Sub sfoara unei ciuturi
Ne vom topi de sete
Alunecînd spre cer
În carnea ta luceferi
Vor înflori femeie
Rememorînd căldura
Unui sărut răpus
Şi prin adînca rouă
A mărilor lactee
Rănindu-mă cu flăcări
Te voi veghea supus.
(Înalta fidelitate)
…simțindu-mă din ce în ce mai mult parte a vântului, a cerului, a ierbii. Încă evit praful, dar va veni.
(Scrisoare către doctorul Arnault Tzanck, colecționar întâlnit în 1912 pe Coasta de Azur)
© CCC
Suferinţa, încercările, dramele apropie de cer, înlesnind transcendenţa. Iarna e timpul celor mai lungi călătorii interioare. După cincizeci de ani, inima devine cord. Orice viaţă e, în esenţă, reaşezare perpetuă, veşnică proiecţie spre ceva neatins, un vis, o năzuinţă, un miraj.
Privighetoare-a nopţii, ce aştri făcuţi plângeri
ce flori făcute-acorduri, în inima ta cântă?
Tu, pasăre-a plăcerii, din ce grădini cu îngeri
sorbi apa cea curată ce-ţi moaie guşa sfântă?
Ca vocea ta să fie-n triumf stăpână peste
noaptea de mai, ce muzici se despletesc în spaţii
naintea ta, din pieptul tău mic suind pe creste,
imense ca o mare şi-un cer de incarnaţii?
Oare atlazul lunii ţi-astupă fina urnă
cu giuvaiere-azure, frumoase şi fidele?
Un zeu îţi cântă-n suflet? Din ce adânc nocturnă
eternitate ciocul tău ciuguleşte stele?
(O privighetoare)
O pasăre, în lirica amiezii virginale,
Dă glas printre marmori, palatul sonor.
Visează-n ceruri soarele vii focuri pe cristale.
Şi-i aur cantilena havuzelor în cor.
E-o sărbătoare-n limpezi ecouri cristaline:
De printre marmori, pasărea; lângă fântâni, răsura.
Gâtlej de sloi fierbinte! Albastre, argentiniene,
Dulci tremure-nfioară petalelor nervura.
Ca-ntr-o visare trează păşesc, strivit de har,
Zâmbindu-mi nălucirii, pe lespezi mari de soare.
Mi-e inima-mbibată de suflul nobiliar
Al păsării, luminii, fântânilor şi floarei.
(Duminică de primăvară)
(traducere de Ion Frunzetti)