Iubeşti – când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.
Iubeşti – când suavă icoana
ce-ţi faci în durere prin veac
o ţii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.
Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.
Iubeşti – când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.
Iubeşti – când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.
(Iubire)
O iubesc pe Albă-ca-Zapada
Mi se-nlăcrimează rece spada
Când ajung în faţa ei şi-o văd,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi albastrul ochilor prăpăd.
Uneori ea spune şi cuvinte
Cum ar fi că frigul e frumos,
Dar îmbrăţişarea mea fierbinte
Ar putea s-o dea din sine jos.
Legea ei e depărtarea noastră,
Ca să fie, nu o vom avea.
Fulgeră o lacrimă albastră
Şi mă tem că se topeşte ea.
Îmi păstrez în drob de gheaţă spada
Nici n-aştept să se mai facă zi,
Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada
S-o ating, dar fără-a o topi.
Şi mi-e frig, dar mult mai drag îmi este
Să îngheţ păzind-o vinovat,
Şi mă tem că va fugi-n poveste
Şi-o să moară la vreun dezgheţat.
Țurțure înmiresmat mi-e spada,
Să despice-n jurul ei femei,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi-am să mor în basm de dragul ei.
Şi cu asta se deşteaptă în suflet un dor după adevărata locuinţă a sufletului. Platon a numit dorul acesta Eros – şi asta înseamnă Iubire. Sufletul simte deci un “dor de iubire” după propria lui origine. Şi din acel moment, el trăieşte experienţa trupului şi a tuturor celor supuse simţurilor ca fiind nedesăvârşită şi neesenţială. Pe aripile iubirii, sufletul ar vrea să zboare “acasă” în lumea ideilor. Ar vrea să fie eliberat din temniţa trupului.
(Lumea Sofiei)
Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.
(Curcubeu)
E cu neputinţă să spui unde încetează mila şi unde începe dragostea, până nu le-ai încercat pe amândouă.
(Agentul secret)
…iubirea mea nu prea mai poate fi de folos nimănui, dar atâta cât a mai rămas, îţi aparţine în întregime.
(Agentul secret)
Curcubeu
Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat şi sună
Oglinzile ritmându-şi-le-n dans,
Şi brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un ameţitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri străvezii-
Cristalurile cântecelor grele-
Şi stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.
Ne amintim că Empedocle spunea că Iubirea strânge laolaltă părţile formând corpuri întregi. Şi Anaxagoras îşi imagina un fel de forţă care, ca să spunem aşa, asigură ordinea şi creează oamenii, animalele, copacii şi florile. Această forţă el o numea spirit sau raţiune.
(Lumea Sofiei)
Sofronia-i fecioara; el – Olind…
De-un crez cu ea, sfios cum ea-i frumoasă,
Nimic cerându-i, mult nespus dorind,
Puțin sperând că ea-i va fi crăiasă,
Necutezând, nu-i spune-ncinsul jind.
(Ierusalimul eliberat)
Când iubirea stabilește regulile, dorința de putere nu mai există; acolo unde puterea este cea care domină, iubirea este distrusă. Una este umbra celeilalte.