Tocmai acum, tocmai acum
când o iubesc cel mai mult,
tocmai acum am mințit-o.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea ține cel mai mult la mine,
tocmai acum am umbrit-o.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea se gândește la mine,
fluier a pagubă.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea e cea mai frumoasă de pe lumea
stelelor mele,
orbesc.
Tocmai acum, tocmai acum
când îi simt grația
străbătând toate zidurile orașului,
surzesc.
Tocmai acum, tocmai acum
când simt că ei îi este dor de mine,
îmi jignesc prietenii
nemaisuportând cât de dor poate să-mi fie de ea.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea își calcă de drag de mine
rochia în carouri,
eu stau și curăț lănci cu benzină
ca să le azvârl în animale și în vulturi.
Tocmai acum, tocmai acum
când ar fi trebuit să fiu
cuprins de o tandră alergare,
mă prelungesc în vis
de frica de a fi fericit.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea iradiază de lumina inimii ei,
citesc despre toate novele
și toate stelele explodate
și mă lungesc cât cea mai lungă stradă din oraș
și mă asfaltez
și mă îmbrac în ninsoare și gheață,
mai ales în gheață,
mai ales în gheață, mai ales în gheață,
ca ea, scumpa și divina de ea
trecând să alunece
și să cadă și să-și rănească glezna,
pe care, doamne,
de atâta vreme nu i-am mai sărutat-o.
La urma urmei,
cine are curajul să sărute o gleznă
dacă ea nu șchioapătă?!
(Ea)
De mult negru mă albisem
De mult soare mă-nnoptasem
De mult viu mă mult murisem
Din visare mă aflasem
Vino tu cu tine toată
Ca să-ntruchipăm o roată
Vino tu fără de tine
Ca să fiu cu mine, mine
O răsai, răsai, răsai
Pe infernul meu, un rai
O rămâi, rămâi, rămâi
Palma bate-mi-o în cui
Pe crucea de carne
Când lumea adoarme.
(Dezâmblânzirea)
De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?…
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.
(Cântec fără răspuns)
Sunt nebună după tine, iubirea mea,
cine vine să caute,
în trecutul meu,
acele jucării sparte ale cuvintelor mele?
Îți dau totul
dacă vrei,
Oricum sunt doar un copil
plin de poezie
și acoperit cu lacrimi sărate,
vreau doar să adorm
pe malul cerului înstelat
și să devin o adiere ușoară
de cântece de dragoste pentru tine.
(Sunt nebună după tine, iubirea mea)
© CCC
Iubirea, pentru cine-o preţuieşte,
Imbold e faptelor slăvite,
Iar frumuseţea e o şcoală-naltă
De-alese şi măreţe simţăminte.
Nicicând n-am fost în stare să-mi tăinuiesc iubirea… căci în această lume iubirea-adevărată nu se ascunde.
Trec izvoarele în râuri,
Râurile curg spre mare.
Nevăzute, limpezi brâuri
Leagă boarea de-altă boare.
Nu-i nimic stingher în Fire.
Toate tind să se îmbine
Într-o tainică iubire –
De ce nu și eu cu tine?
Munții-aștern pe cer săruturi
Val pe val se-mbrățișează.
Care-i floarea fără fluturi?
Am fugi de ea, cu groază.
Soarele în brațe strânge
Globul. Luna-n mări se scaldă.
Ce-ar fi viața mea? – s-ar frânge
Fără sărutarea-ți caldă.
(Filosofia dragostei)
O, dacă Soarta ne unea,
Cum îmi juraseși, mi se pare,
N-aș mai fi fost, în pacea mea,
De-atâtea nebunii în stare!
De vină tu ești, deci, deși
Certat sunt eu, pentru păcate,
De cei ce n-au de unde ști
Că tu ai rupt logodna, poate.
Mi-era, ca și al tău, curat
Pe-atuncea sufletul, de-aceea
Putea curma orice păcat. –
Azi, altuia îi ești femeia!
Aș fi în stare să-i zdrobesc
Și liniștea și fericirea,
Dar pentru că te mai iubesc, regret
Nu-l pot urî – așa mi-e firea!
De când plecat-ai, în zadar
Îmi caut tihna, chip de înger!
Tot ce găseam la tine, doar
La multe caut azi, și sânger!
Adio, deci, nu te regret,
Nădejdea-n ajutor nu-mi vine;
Mândria însă-ncet, încet,
M-o face să te-alung din mine!
(…)
Azi, caut alte bucurii:
În câte o ceată zgomotoasă
(Pe gânduri, aș înnebuni!)
Încerc sa uit tot ce m-apasă.
Dar chiar așa, câte un gând
Se mai strecoară prin beție, –
Și diavolii m-ar plânge – aflând
Că te-am pierdut pentru vecie!
(Unei doamne)
Totul serbează
Și cântă împrejur:
Valea-nflorită,
Aprinsul azur!
Și tremură orice
Frunza pe ram!
Stăpân pe huceaguri
E-al păsării neam!
Dorul din piept
Nu-l stăvilești!
Să vezi! Să auzi!
Acum să trăiești!
Iubire! viața
Îți este dragă;
Tu ai creat
Lumea întreagă!
Tu dărui – frunza
Bătrânului nuc;
Lanului – aur,
Ramului – suc.
Vino la mine
Chip îngeresc!
O, cum mă iubești!
Cum te iubesc!
Când lăcrămioara
Răsare-n desis,
Și pasărea – cerul
Îl ia pieptiș!
Doar dragostea ta
Îmi trebuie mie,
Ea-mi dăruie viață
Și bucurie!
Există în toate
Un dor de-a trăi –
Fi-vei ferice
De mă vei iubi!
(Cântec de mai)
(trad. Nicolae Dabija)