Propria noastra furie ne face mult mai mare rau decat intamplarea (lucrul) care ne infurie, si suferim mai mult de iritarea si supararea pe care noi o permitem lucrurilor sa destepte in noi decat de faptul insusi care ne-a iritat sau suparat.
Mila, cand nu e insotita de o iubire infinita, e mai ofensatoare decat dispretul.
Cel mai vadit semn de mila fata de cineva care are un punct dureros este sa nu-l atingi deloc.
Cu cat ma gandesc mai mult la viata omeneasca cu atat sunt mai convins ca trebuie sa-i dam Mila si Ironia ca martori si ca judecatori, asa precum egiptenii chemau asupra mortilor lor pe zeita Isis si pe Mephtis. Ironia si Mila sunt doua sfetnice minunate; una zambind, ne face viata amabila; cealalta, care plange, ne-o face sacra. Ironia pe care o invoc eu nu este cruda. Ea nu-si bate joc nici de iubire, nici de frumusete. E blanda si binevoitoare. Rasul ei potoleste mania si tot ea ne invata sa glumim pe seama railor si a prostilor, pe care, fara ea, am putea avea slabiciunea sa-i uram.
Omenesc lucru este sa-ti fie mila de cei necajiti si desi mila aceasta sade bine oricui, ea se cuvine a fi simtita mai cu seama de catre aceia care au avut si ei nevoie de o mangaiere odinioara.
Nu voi pretui deci pe om dupa conditia sociala, ci dupa merite. Meritele si le faureste omul singur, conditia sociala e darul intamplarii.