Acest stil de discretie, aceasta tentatie de a ridica ziduri in jurul vietii tale interioare.
Să-mi fii tu oare-n veci pierdută?
Te-ai dus fără păreri de rău?
În încăperea-acum tăcută
Aud într-una râsul tău.
Cum călătorul, dimineața,
Scrutează-al spațiului mister,
Dar zarea i-o ascunde ceața,
Iar ciocârlia cântă-n cer:
Astfel privirea mea străbate
Prin crâng, pe câmp, prin locuri noi,
Iar cântecele mele toate
Te cheamă jalnic înapoi!
(Celei de departe)
Traducere de N. Porsenna
Îmi iau adio din privire,
Căci gura nu-l poate rosti,
Prin locurile de iubire
Mă-ntorc să le găsesc pustii.
Ce tristă e făgăduința
Chiar credincioasei amintiri!
Ți-i rece mâna, iar ființa
Încremenită-n reci simțiri.
Barem o cladă sărutare
Atâta m-ar fi fermecat,
Precum ne bucură o floare
Culeasă-n Martele-nnorat.
Dar, vai, vreo orhidee rară
Să ți-o culeg eu nu mai știu;
Când pentru tine-i primăvară,
La mine-i toamnă, și-i târziu.
(Despărțire)
Traducere de N. Porsenna
Comoara sufletului ca și-a minții
E să iubești pentru-a putea ierta.
(Solul Golgotei)
Isus veni și-n casa mea-ntr-o seară:
Era-ntr-un tainic și suav apus…
Și-am stat în casă singur cu Isus…
Și-afară era blondă primăvară.
Atunci mi-a spus cu vocea lui cea clară
Că oamenii sunt buni, deși l-au dus
Să-l bată-n cuie pe Golgota sus,
Fiindcă i-a iubit din cale-afară.
Și mi-a mai spus că poate fi iertat,
Chiar Iuda, ce-l vându c-un sărutat,
Ca să-și sporească cu treizeci, arginții.
Apoi, plecând, din prag mi-a spus așa:
Comoara sufletului ca și-a minții
E să iubești pentru-a putea ierta.
(Solul Golgotei)
Când iubești cu sufletul, lumea inutilă din jurul tău dispare și iubirea ta creează o altă lume nouă.
(Mariana)
© CCC
O femeie trebuie să fie rea pentru că chinuie un bărbat? Încotro ne îndreptăm! Înseamnă să-şi asume în avans răzbunarea pentru ceea ce soţul ei va face cu ea.
(Mariana)
© CCC
– Îmi plac tinerii, noul, ceea ce aduce luminile dimineții și bucuriile zorilor.
– De aceea îți place atât de mult Mariana.
– Pentru asta și pentru că este Mariana.
(Mariana)
© CCC
Cu-o mare de îndemnuri şi oarbe
năzuinţi
în mine
mă-nchin luminii voastre, stelelor,
şi flăcări de-adorare
îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă.
Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută
cu buze reci de gheaţă trupul.
Şi-nmărmurit vă-ntreb:
spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri?
Pribeag cum sunt,
mă simt azi cel mai singuratic suflet,
şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu – unde.
Un singur gând mi-e rază şi putere:
o, stelelor, nici voi n-aveţi
în drumul vostru nicio ţintă,
dar poate tocmai de aceea cuceriţi
nemărginirea.
(Stelelor)