Viori sunt femeile,
tremur în palme răsfrânt.
Le slăvesc şi le cânt
pentru sfârşitul de drum
ce-l au pe pământ.
Lemn moale, lemn sfânt!
Viori sunt femeile,
vibraţie fără cuvânt,
viori aprinse subt arc
în flăcări şi fum.
(Viori aprinse, femeile)
Femeie,
ce mare porti in inima si cine esti?
Mai canta-mi inc-o data dorul tau,
sa te ascult,
si clipele sa-mi para niste muguri plini,
din care infloresc aievea – vesnicii.
(Dorul)
Când hoinărind, alăturea,
noi mână-n mână ne găsim
cu ochii la aceeaşi stea –
mai e nevoie de destin?
(Strofe de-a lungul anilor)
Când prin oraş calci lin pe străzi
sămânţa ulmilor, şi-n mers
în adevăruri limpezi crezi –
mai e nevoie de vreun vers?
Când muşchiul de pădure mult
ne-alină-n vară verde dor
şi glasul picurat ţi-ascult –
mai e nevoie de-un izvor?
Când în bătaia vântului
mlădie umbli pe colnic,
pe-ntinderea pământului
mai e nevoie de vreun spic?
Când între lipsă şi prisos
ne bucurăm de câte sunt
şi cântă pe subt glii un os –
mai e nevoie de cuvânt?
Când îţi ghicesc arzândul lut
cum altul de Tanagra nu-i,
din miazănoapte până-n sud
mai e nevoie de statui?
Când hoinărind, alăturea,
noi mână-n mână ne găsim
cu ochii la aceeaşi stea –
mai e nevoie de destin?
(Strofe de-a lungul anilor)
Setos iți beau mireasma și-ți cuprind obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam.
Si totusi tu-mi soptesti: “Mi-asa de dor de tine!”
Asa de tainic tu mi-o spui si dornic,
parc-as fi pribeag pe-un alt pamânt.
Femeie, ce mare porti în inima si cine esti?
Mai cânta-mi inc-o data dorul tau,
sa te ascult si clipele sa-mi para niste muguri plini,
din care infloresc aievea – vesnicii.
(Dorul)
A cunoaște. A iubi.
Încă-odată, iar si iară,
a cunoaște-nseamnă iarna,
a iubi e primăvară.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n tine.
A cunoaste. A iubi.
Care-i drumul, ce te-ndeamna?
A cunoaste – ce-nseamna?
A iubi – de ce ti-e teama
printre flori si-n mare iarba?
Printre flori si-n mare iarba,
patima fara pacate
ne rastoarna-n infinit
cu rumoare si ardoare
de albine rencarnate.
Înc-odata, iar si iara
a iubi e primăvară.
(Primăvara)
Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?
Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
“Să fie lumină!”
O mare
şi-un vifor nebun de lumină
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine ştie?
Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te vad – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.
(Lumina)
Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.
(Izvorul Nopții)
Eu nu am cautat, in toata viata mea, decat esenta zborului! Zborul – ce fericire!
Inteligenta nu inseamna sa nu faci greseli, ci sa vezi repede cum poti sa le indrepti.