Timpul este un tămăduitor infailibil care vindecă fără niciun leac rănile sufletului.
Ieșind din aste încâlcite căi,
Grădina mândră îți ivește-n față
Havuzuri mari cu ape în văpăi,
Un râu, și flori, și arbori, și verdeață,
Coline, peșteri și umbroase văi…
Cu toate-odată ochiul ți-l răsfață
Și,- ascuns cum meștesugu-n orice parte-i,
Mai mare-i prețul nevăzut al artei.
(Ierusalimul eliberat)
Pe un scriitor nu-l apreciezi după legitimaţie, ci după scrierile lui!
(Maestrul și Margareta)
Ca să te convingi că Dostoievski este scriitor, trebuie neapărat să-i ceri legitimaţia? Păi, ia dumneata la întâmplare cinci pagini din orice roman al lui şi te vei convinge, fără nici o legitimaţie, că ai de-a face cu un scriitor! Şi-apoi, cred că nici nu avea legitimaţie!
(Maestrul și Margareta)
Cine ţi-a spus că nu există pe lume dragoste adevărată, devotată, dragoste veşnică? Să i se taie mincinosului limba lui ticăloasă!
(Maestrul și Margareta)
Fiecare dintre noi avem undeva, departe, sau poate mai aproape, undeva unde este străin zgomotul oraşului şi îmbulzeala străzilor pavate, avem o casă. Un colţişor unde plecăm cu bucurie şi un pic de nostalgie. E casa de la ţară, proprie sau poate cea părintească, casa ce se află în satul unde ne-am petrecut copilăria şi pe dealurile verzi unde au rămas atâtea amintiri plăcute şi nopţi nedormite.
Cuvântul ţară are mai multe sensuri, aşa numim noi satul, ţara cea adevărată. Ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze pe toţi e că dispar tradiţiile sfinte ale poporului nostru, care erau atât de bine păstrate, în fond, de ce mi-ar păsa atât de mult de tradiţii şi de sate? Pentru că acestea păstrează memoria istorică a neamului nostru, ceea ce este mai important decât acea istorie scrisă în cărţi şi modificată conform cursului şi cerinţelor vremurilor, ne uităm istoria, iar un popor fără memorie istorică… Veșnicia s-a născut la sat, oare ce va fi când va dispărea?
(Despre Tradiții și Obiceiuri Românești)
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Și totuși tu-mi șoptești: “Mi-așa de dor de tine!”
(Dorul)
Visând, întrezărim prin doruri –
latente-n pulberi aurii –
păduri ce ar putea să fie
şi niciodată nu vor fi.
(Risipei se dedă florarul)
Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.
De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedă Florarul.
Polenul cade peste noi,
în preajmă galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.
Ne cade-n gură când vorbim,
şi-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avântul.
Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.
Visând, întrezărim prin doruri –
latente-n pulberi aurii –
păduri ce ar putea să fie
şi niciodată nu vor fi.
(Risipei se dedă florarul)
Eu nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi –
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?
(Vei plânge mult ori vei zâmbi?)