Sunt atât de puţini oameni care te-ascultă cu-adevărat şi nu se simt îndreptăţiţi s-azvârle-n tine cu piatra.
Când ajungi să-ţi câștigi singur existenţa… Și s-o mai câștigi şi pe-a altora – e mai greu s-o mai iei metodic, ca la şcoală, sau cum ar trebui să fie la şcoală, şi să-nveţi ce n-ai învăţat când ar fi fost vremea de-nvăţat.
Doctor în litere şi-n filozofie “magna cum laude”, şi trebuie să am pe cineva sus ca să pot bate la maşină…?!
E multă lume care spune “eu aşa ceva n-aş putea face”, când i se relatează anumite situaţii în care te poate pune viaţa.
Când începe să-ţi fie teamă de semeni şi când trebuie să-ţi cântărești fiecare cuvânt – fiindcă marea primejdie o reprezintă cuvintele, primejdie mai mare şi decât faptele – chiar dacă eşti tânăr, bucuria vieţii – dacă există – se-ntunecă.
Când vezi cât de adaptabil este omul, cât de cameleonic la bine şi la rău, oscilezi între două atitudini: să rămâi mut de admiraţie sau mut de groază în faţa acestei lipse de limite.