Filosofia este o răsucire a sufletului de la o zi întunecată ca noaptea, către ziua cea adevărată, o ascensiune şi o revenire către ceea ce este.
(Republica)
Trei lucruri ne-au rămas din paradis: stelele nopţii, florile zilei şi ochii copiilor.
De mă iubeşti, iubirea ta să fie
Numai de dragul dragostei. Nu spune:
“Mi-e dragă pentru zâmbet, sfiiciune
În grai, priviri – pentru un gând ce-mbie
Un gând de-al meu căci înrudit mi-e mie
Şi-mi dărui atâtea clipe bune!”
Iubitule, din asta nu rămâne
Nimic nevătămat şi se sfâşie
Uşor, iubirea astfel însăilată.
Nici pentru milă-n stare să-nsenine
Obrazu-mi – nu iubi. Căci alinată
De tine, uit de plâns, te pierd pe tine.
Iubeşte-mă pentru iubirea toată
Şi-n veşnicie dragostea-ţi va ţine.
(Sonetul 14, Sonnet XIV)
Iubitul meu, ce către zări senine
m-ai înălţat din cazna ţărnei crunte,
suflându-mi duh de viaţă peste frunte
prin lâncedele bucle în ruine;
mi-ai dat cu un sărut luciri divine
ce văd heruvii pe celesta punte.
Când n-aveam pace pe pământ niciunde,
cătând pe Domnul, te-am aflat pe tine!
Ş-aflându-te-s puternică, ferice.
Ca unul care-n câmp de asfodele
priveşte-n urmă bucuros şi zice
adio timpurilor sterpe, grele,
azi între bun şi rău stau mărturie
că doar murind şi doar iubind se-nvie.
(Sonetul 27 / Sonnet XXVII)
traducere de Paul Abucean
Cum te iubesc? Să-ncerc o-nşiruire.
Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când străbate
Spre graţie, spre tot, spre nesfârşire.
Şi te iubesc cu zilnică iubire,
În paşnic fel, în zori, pe scăpătate –
Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate,
Curat, aşa cum fugi de linguşire.
Şi te iubesc cu patimă avută
În vechi dureri şi cu credinţa care
Părea, cu sfinţi copilareşti, pierdută.
Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,
Cu viaţa mea! – şi Domnul de-mi ajută
Te voi iubi în moarte şi mai tare.
(Sonetul 43, Sonnet XLIII, Cum te iubesc?)
traducere Maria Banuş
Bonis viris honesta quaerenda sunt.
Bărbaţii buni trebuie să caute lucrurile cinstite.
(Cicero)
Bona illa sunt vera, quae ratio dat, solida ac sempiterna, quae cadere non possunt, nec descrescere quidem aut minui.
Acele bunuri pe care le dă raţiunea sunt adevărate, temeinice şi nepieritoare, ele nu pot să decadă, nici măcar să descrească sau să se micşoreze.
(Seneca)