Citate de Elizabeth Barrett Browning

Pentru aceia care au o mare putere de a iubi, dragostea nu constituie preocuparea de capetenie.

Iubirea adevarata te face totdeauna mai bun, oricare ar fi femeia care o inspira.

Nici cupele de-argint nu-mi plac, Nici auritele pocale, Ci dintre toate cel mai drag Îmi e căuşul palmei tale. (Vor trece ani)

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare, care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie în jurul pieptului, în jurul tâmplelor, mereu fragedă, mereu unduitoare?   De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă ca firul de iarbă ce taie în două luna văratecă, azvârlind-o în ape, despărţită de ea însăşi ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...   De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic, soare căprui răsărindu-mi peste umăr, trăgând după el un cer de miresme cu nouri subţiri fără umbră?   De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat, care-n loc de sunete goneşte-n jurul inimii mele o herghelie de mânji cu coame rebele?   De ce te-oi fi iubind atâta, iubire, vârtej de-anotimpuri colorând un cer (totdeauna altul, totdeauna aproape) ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger. (Cântec fără răspuns)

Monograma

Motto:

Cernit voi fi mereu, m-auzi,

Singur, după tine-n Paradis.

I.

Brazdelor palmei calea va-nturna

Ca un acar, într-altă parte, soarta.

O clipă Timpul are să consimtă,

Cum altfel, daca oamenii se iubesc.

II.

Port doliu după soare și după anii care vin

Fără de noi și-i cânt pe cei care-au trecut.

Dacă-i aievea.

Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,

Guitarele ce s-au aprins și s-au stins pe sub ape,

Acele „crede-mă” și-acele „nu”,

O dată-n aer și-ncă o dată-n cântec,

Cele doua jivine mici, mâinile noastre

Tânjind pe-ascuns una pe alta să se cațere,

Glastra cu flori în pragul porților,

Și tândarii de mare ce soseau dimpreună

Peste stâncile seci, pe după pârleazuri,

Anemona care mi-a șezut în palmă

Iar movul tremura întreit trei zile deasupra cascadelor.

La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor

Port doliu dupa straiul ce-am atins și m-a îmbrăcat lumea…

III

Astfel vorbesc de tine şi de mine,

Pentru că te iubesc şi în iubire

Ştiu să intru ca o lună plină, de oriîncotro.

Şi pentru micul tău picior, în nemăsuratele cearşafuri

Să-mprăştii flori de iasomie.

Şi sunt în putere, adormit,

Să suflu şi să mi te duc

Prin sclipitoare treceri

Şi ascunse portice ale mării.

Arbori hipnotizaţi cu painji care se-argintează.

Au auzit de tine valurile

Cum mângâi, cum săruţi, cum spui în şoaptă “ce” şi “hei”,

În jurul gâtului, în radă,

Mereu noi doi, lumina şi cu umbra,

Mereu tu steluţa, iar eu mereu întunecata corabie,

Mereu tu limanul, iar eu, în dreapta, farul

Şi cheiul ud, şi sclipătul de vâsle.

Iar sus, în casa cu cercei de viţă,

Cu trandafiri în buchet, cu apa care se răceşte,

Mereu tu statuia de piatră, mereu eu umbra care creşte.

Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care o deschide eu,

Pentru că te iubesc şi te iubesc mereu.

Tu esti moneda, eu religia ce-o schimbă –

Atâta noaptea, atâta vuietul de vânt,

Atâta roua din cer, atât tăcerea,

Marea jur împrejur împărţită,

Odaie a văzduhului cu stelele,

Atâta răsuflarea ta nespus de mică,

Încât nimica nu mi-a mai rămas

Între cei patru pereţi, tavan, duşumea.

Strigăt să fiu, iar glasul meu să mă lovească,

Să-ţi fiu mireasmă, iară oamenii să turbe,

Căci nemaîncercatul şi de aiurea adusul

Nu-l rabdă oamenii.

Şi-i încă devreme, m-auzi,

Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,

Să vorbesc de mine şi de tine.

IV Devreme e încă, în lumea aceasta, m-auzi,

Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,

Nici sângele-mi vărsat, nici ascuţitul, m-auzi, cuţit.

Precum berbecele care aleargă pe cer sălbaticit

Şi stinge ramurile stelelor, m-auzi,

Astfel sunt eu, m-auzi,

Şi te iubesc, m-auzi?

Te ţin şi te port şi te-nveşmânt

În straiul alb al Ofeliei, m-auzi,

Unde mă laşi, unde te duci şi cu cine, m-auzi?

Vă ţineţi în potop de mână, uzi.

Enormele liane şi apele vulcanilor,

Va veni ziua, m-auzi, să ne-ngroape,

Iar miile de ani ce vor trece pe urmă,

În sclipitoarele roci ce ne vor preface,

Asupra-le sticlească nemila, m-auzi, a oamenilor

Şi-n mii de ţăndări să ne zvârle, în ape una după alta.

Amarul meu pietriş îl prenumăr, m-auzi?

Iar timpul…

Nu mă mai duc nicăieri, m-auzi,

Amândoi sau niciunul, m-auzi?

Această floare a furtunii şi, m-auzi, a iubirii

Odată pentru totdeauna am cules-o.

Nu-i cu putinţă astfel să înflorească

Pe alt pământ, pe altă stea,

Nu mai este ţărâna, nu mai este văzduhul de noi atins acelaşi.

Şi nici un grădinar n-a norocit într-acele vremi,

Dintru atâta crivăţ şi dintre-atâtea ierni

Să scuture o floare,

Ci numai noi doi, în mijlocul mării,

Din însăşi voinţa iubirii,

Ivit-am o insulă întreagă,

Plină cu peşteri şi stânci submarine şi râpi înflorite.

Ascultă, ascultă,

Cine vorbeşte în ape, cine plânge, auzi?

Cine pe celălalt caută, cine strigă, auzi?

Eu sunt cel care plânge, tot eu cel care strigă, m-auzi?

Te iubesc, te iubesc,

M-auzi?

(Traducere de Victor Ivanovici)

(variantă a părților III și IV)

În iubire, ca şi în artă, nu trebuie să spui ce s-a mai spus, ci ceea ce simţi; şi acela care se grăbeşte să vorbească atunci când nu are încă nimic de spus, riscă să nu mai poată spune niciodată nimic.

Despartirile pentru indragostiti nu sunt decat garile in care asteapta proximul tren ...

Există un anumit fel de iubire a cărei intensitate împiedică gelozia.

Iubirea si vremea frumoasa sterg limitele contururilor noastre.

Demoni și minuni, Vânturi și maree, În depărtare, marea deja s-a retras, Și tu, Ca o algă ușor mângâiată de vânt, În nisipurile așternutului, te unduiești visând, Demoni și minuni, Vânturi și maree, În depărtare, marea deja s-a retras, Dar în ochii tăi întredeschiși, Două valuri mici au rămas, Demoni și minuni, Vânturi și maree, Două valuri mici pentru a mă îneca. (Nisipuri mișcătoare) © CCC   Démons et Merveilles Démons et merveilles, vents et marées, au loin déjà la mer s'est retirée, et toi comme une algue, doucement caressée par le vent, dans les sables du lit, tu remues en rêvant. Démons et merveilles, vents et marées, au loin déjà la mer s'est retirée, mais dans tes yeux entr'ouverts, deux petites vagues sont restées. Démons et merveilles, vents et marées, deux petites vagues pour me noyer.

Oamenii pot sa iubeasca fara egoism, dar nu pot in acelasi fel sa si urasca. Fiecare ura este frica sau invidie. Ura este frica cea mare, pentru ca omul nu uraste decat pe acela de care se teme... In sentimentul urii exista umilinta pentru noi insine, dar in dispret exista mandrie si convingerea ca suntem mai buni si superiori aceluia pe care il dispretuim. Ura nu provine niciodata din deosebire de convingeri, nici din deosebire de principii morale. Adevaratul om superior nu uraste nici chiar pe omul de care se teme.

Atunci cand incetam sa ascultam, incetam sa iubim. (Drumuri presarate cu ganduri nemuritoare) © CCC

A iubi nu este altceva decât a vrea binele cuiva şi tot ce credem că-i este bine şi a ne sili după putinţă să facem ca să capete binele ce-i voim, şi aceasta spre a se folosi el, iar nu noi. Iar amic este şi se zice cel care iubeşte şi este iubit. (Pasiunile (Iubirea))

Să mă gândesc la tine este ceva plăcut și plin de speranță, ca și cum aș asculta cea mai bună voce din lume cântând cel mai frumos cântec. Dar speranța nu mai este de-ajuns pentru mine: nu mai vreau doar să ascult, ci vreau să cânt cântecul... (Poezie din 30 septembrie 1945) © CCC

Cu totii ne dorim Marea Iubire fiindca suntem claditi in acest sens. Folosim atat de adesea expresia aceasta a sufletelor pereche. Cu totii ne-o dorim adevarata fiindca am vrea ca atunci cand ne gasim cu adevarat sufletul pereche, sa se termine definitiv acest zbucium continuu care este propria noastra existenta. De fiecare data, rezultatul vine crud si exact. Zbuciumul vietii noastre nu se va termina niciodata atat timp cat vom trai. Atunci mai avem nevoie de sufletul nostru pereche? Oh, da, voi raspunde eu, fiindca acesta este albia in care curge fluviul vietii noastre dint-o alta realitate transcendentala, acesta este nesfarsitul pe care se sprijina orizontul inimii noastre in alte vise sau realitati transcendentale.

Dragostea e ca un zâmbet: niciodată nu are valoare dacă nu o dăruieşti.

Dragostea nu e un sentiment, ci o artă. (Isabella de Bavaria)

Nu există tăcere mai mare decât în iubirea care nu-şi poate striga neliniştea.

Ce e iubirea? Luceafărul de dimineață şi de seară.

E atâta ură Strânsă între noi, Sunt atâtea ziduri, Sunt atâtea ploi.   Sunt atâtea visuri Care ne-au minţit Şi-o atât de rece Lamă de cuţit.   Tu mai treci prin rouă, Eu mai dau prin gropi Şi-s aceleaşi urme Sub aceiaşi plopi.   Dar e-atâta ură Dincolo de drum Cât s-ajungă toate Pulbere şi scrum.   Eu mai vin pe-acasă, Tu mai plângi un an Şi-s atâtea vorbe Aruncate-n van.   Sunt atâtea lanţuri Sunt atâtea chei - Ce mai pot să-ţi dărui, Ce mai poţi să-mi iei? (Cântec de dragoste)