Cel ce va dispretui gloria, se va bucura de o adevarata glorie.
Gloriam qui spernerit, veram habebit.
(Livius, Ab Urbe Condita)
Sufletele curate ajung cu greu sa creada in rautate, nerecunostinta, iar apoi, cand isi dau, in sfarsit, seama de toata stricaciunea omeneasca, se ridica la o ingaduinta care e ultima treapta de dispret.
Mila, cand nu e insotita de o iubire infinita, e mai ofensatoare decat dispretul.
Oamenii pot sa iubeasca fara egoism, dar nu pot in acelasi fel sa si urasca. Fiecare ura este frica sau invidie. Ura este frica cea mare, pentru ca omul nu uraste decat pe acela de care se teme… In sentimentul urii exista umilinta pentru noi insine, dar in dispret exista mandrie si convingerea ca suntem mai buni si superiori aceluia pe care il dispretuim. Ura nu provine niciodata din deosebire de convingeri, nici din deosebire de principii morale. Adevaratul om superior nu uraste nici chiar pe omul de care se teme.
Ceea ce pare a fi generozitate este adeseori numai o ambitie deghizata, care dispretuieste micile interese, pentru ca nazuieste spre cele mari.
Calea catre bogatie e foarte scurta, daca dispretuiesti bogatiile.
Brevissima ad divitias per contemptum divitiarum via est.
E innascuta in firea anumitor oameni pornirea de a dispretui si a tiraniza pe cei mai marunti decat ei; numai prin astfel de mijloc se despagubesc fapturile de soiul asta de supunerea slugarnica pe care o arata intotdeauna stapanilor. Ce poate fi mai usor de inteles, intr-adevar, decat ca lingusitorii si sclavii sa impuna celor mai prejos decat ei exact tributul pe care ei il platesc celor mai presus decat ei?