Credinta intr-un Dumnezeu personal, care conduce totul spre bine si care intr-o alta viata pedepseste si rasplateste, nu este in fond decat o evadare din cruda realitate, o incercare neputincioasa de a inlatura ghimpele deznadajduit al existentei…cata putere si independenta ar castiga oamenii daca, avand mai multa incredere in ei insisi, ar cauta sa-si traiasca viata in concordanta cu ceea ce fiecare in parte, in clipele sale cele mai bune, ridica pe un piedestal ceea ce salasluieste mai bun in el, in loc sa-l desprinda de sine insusi, pentru a-l transmite unui Dumnezeu care vegheaza.
E timpul sa-i facem sclavi pe acesti dumnezei pe care incepusem a-i adora; e timpul de a pune in locul domniei lui Dumnezeu domnia, oamenilor.
Ni se spune ca Dumnezeu il pune pe rug pe cel rau, care nu poate nimic impotriva lui, intr-un foc ce va dura vesnic; si cu greu s-ar permite unui tata sa dea o moarte trecatoare unai fiu care ar compromite viata, cinstea si averea sa…Nu exista un tata bun care ar vrea sa semene cu tatal nostru din ceruri.
Vazand in ce chip este infatisata FIINTA SUPREMA, firea ei suparacioasa, asprimea razbunarilor ei, facand o comparatie care sa ne arate numeric raportul dintre cei pe care ii lasa sa piara si cei pe care se indura sa-i ajute, sufletul cel mai drept ar fi ispitit sa doreasca sa nu existe o astfel de fiinta. Am fi destul de linistiti in lumea asta, daca am fi siguri ca nu avem de ce sa ne temem pe cealalta; pe nimeni nu l-a speriat gandul ca nu exista Dumnezeu, ci gandul ca e asa cum este infatisat.
…acel Dumnezeu
ce lasa pe al nostru pamant
sa creasca atata urgie,
acela nu poate sa fie
nici mare, nici tare, nici sfant.
De ce atunci cand ma gandesc la sufletul meu pereche il simt pe Dumnezeu altfel, mai bun dar si mai exigent, mai cald dar si mai razbunator, mai trist dar gata oricand de cel mai debordant optimism dar si exuberanta izvorata din adancul etern al privirilor noastre pierdute in negura necuvintelor acestui vis cu nume de lume?
Cuvintele biblice ca “Dumnezeu a facut pe om dupa chipul si asemanarea sa” nu inseamna ca Dumnezeu e un om in cer, ci inseamna ca omul e un Dumnezeu pe pamant.
Munca ii e prielnica omului. Il scoate din propria-i viata, ii intoarce privirile de la sine, il impiedica sa-l cerceteze pe acel altul care-i el si care-i face ingrozitoare singuratatea. E un leac al eticii si al esteticii. Munca mai are nepretuitul dar de a ne mangaia desertaciunea, de a amagi neputinta si de a ne insufla speranta intr-o intamplare fericita. Ne inchipuim ca prin ea ne inraurim soarta. Pentru ca nu pricepem legaturile firesti, care ne inlantuie propria sfortare de mecanica universala, ni se pare ca sfortarea aceasta e indreptata spre al nostru folos, impotriva restului. Munca ne da iluzia vointei, a fortei si a independentei. Ne indumnezeieste in ochii proprii. Face din noi, sub propria-ne privire, eroi, genii, demoni, demiurgi, zei, Dumnezeu.
A voi si a actiona inseamna a fi liber. Libertatea este sanatatea sufletului. Putini oameni au aceasta sanatate nestirbita. Nu suntem nici liberi, nici intelepti, nici sanatosi, nici spirituali decat in mica masura. Daca am fi intotdeauna liberi, am fi la fel cu Dumnezeu. Sa nu ne inchipuim insa ca ne lipsesc chiar si lucrurile de care ne bucuram; si pentru ca n-avem atributele lui Dumnezeu sa nu renuntam la facultatile unui om.