“Împlinire”, “fericire” sunt cuvinte prea mari pentru mine. Sunt noţiuni pe care nu le pot admite integral, nu le înţeleg încă la modul profund, sincer o spun. Aşa cum nu înţeleg moartea sau sensul vieţii. Nu am răspunsuri la marile întrebări ale existenţei. Poate tocmai de aceea am preţuit mai mult întrebările. Mai presus de teologi şi de artişti i-am socotit mereu pe filosofi. Filosofia a fost secretul vieţii mele, inepuizabila mea pasiune, din care am extras mustul care m-a dus mai departe. Dacă vii la mine acasă, ai să întrebi unde sunt psihiatria, medicina? Sunt şi tratatele medicale pe undeva, pe-acolo, dar biblioteca mea e o bibliotecă de filosofie.
Am avut de tânăr marea curiozitate să citesc în original, fiind convins că toate traducerile mă “traduc”. Despre posteritate nu-mi fac iluzii, e plin la “Bellu” de oameni mari. Nu mă interesează decât să am un cerc de continuatori, care să ducă mai departe ideile mele. Cu toate astea, nu m-am oprit din căutări. Încerc să nu rămân în urmă, mă informez tot timpul online, citesc reviste, particip la congrese. Aş putea foarte bine să zic, la vârsta mea, gata, cântecele astea nu le mai pot auzi! Dar nu se poate aşa, informaţia nu rămâne veşnic aceeaşi, totul se schimbă, trebuie să lupţi pentru fiecare condiţie, să o atingi şi să lupţi apoi iarăşi, ca să o depăşeşti. Mintea şi inima trebuie antrenate tot timpul, echilibrul, normalitatea trebuie recucerite permanent, nu sunt o ştampilă valabilă veşnic.
Muzica poate fi o cale de autocunoaştere. Ea cere răbdare, o simfonie nu se înţelege din prima, dar până la urmă e o formă de iniţiere. Pui un disc şi dintr-o dată te simţi mai puţin singur, muzica te poartă şi te invită să priveşti înlăuntrul tău. Şi ce găseşti acolo? Melancoliile lui Chopin, frământările lui Beethoven, transparenţa lui Mozart, gravitatea lui Bach, care scot la suprafaţă propriile tale angoase, spaime, nelinişti, bucurii. Retrăindu-le, te cureţi, te linişteşti şi te echilibrezi.
Fiecare poarta in sine o opinie despre sine si despre indatoririle vietii. O linie de viata si o lege de miscare care il domina fara ca el sa inteleaga, fara ca el sa isi dea seama de ele.
Poezia este o luare in posesiune a realului, o prima reasezare si largire a hotarelor realitatii in intelegerea noastra.
Sunt atât de puţini oameni care te-ascultă cu-adevărat şi nu se simt îndreptăţiţi s-azvârle-n tine cu piatra.
Tot astfel a trebuit sa gandesc si despre parintii mei. Ei spun ca eu sunt copilul lor si ca as fi ca ei. Dar chiar daca trebuie sa ii iubesc sunt pentru ei un om strain pe care nu-l pot intelege. Si ceea ce este esential la mine si poate fi tocmai esenta sufletului meu, ei considera ca e neimportant si atribuie acest ceva tineretii sau toanelor mele. Si cu toate acestea tin la mine si mi-ar face cu draga inima tot binele din lume. Un tata ii poate da copilului sau nasul si ochii si chiar si mintea drept mostenire, dar nu si sufletul. Acesta e nou odata cu fiecare om.
Nu exista decat o maniera de a ajunge la intelepciune; o singura credinta, o singura intelegere conduce acolo: certitudinea ca Dumnezeu este in noi. Scolile, bisericile si intreaga cultura, inclusiv stiintele, nu fac decat sa denatureze acest adevar, in mod constant tradat si invatat stramb.
Oamenii mari nu pricep niciodata nimic si este obositor pentru copii sa le dea intruna explicatii.