Intr-o zi cand lumea noastra va mai fi trait o mie de ani, cand oamenii vor deveni stapani ai tuturor fortelor distructive ale naturii ca sa le faca sa slujeasca bunului trai al omenirii, intr-o zi cand omul va cunoaste tainele mortii, moartea va deveni la fel de blanda, la fel de voluptoasa ca si somnul gustat in bratele iubitei.
Nemurirea poate fi inteleasa ca un fel de viata pe care o dobandim in memoria oamenilor; acest sentiment care ne impinge cateodata la actiunile cele mai mari este semnul cel mai sigur al pretului pe care il punem pe stima semenilor nostri. Noi ascultam in noi insine elogiul pe care ni-l vor face intr-o zi, si ne jertfim. Ne sacrificam viata, incetam de a exista in mod real pentru a trai in amintirea lor. Daca nemurirea considerata sub acest aspect este o himera, ea este himera sufletelor mari… Suntem puternic legati de consideratia oamenilor cu care traim; fara sa vrem, vanitatea noastra scoate din neant pe cei ce nu exista inca si noi auzim mai mult sau mai putin bine judecata pe care o fac asupra noastra si ne temem de ea mai mult sau mai putin.
Nemurirea sau speranta de a trai in memoria oamenilor e singurul lucru care ne consoleaza de scurtimea vietii. Moartea nu-i cumplita decat pentru cel care vede totul stingandu-se odata cu viata lui, dar nu si pentru cel a carui glorie nu poate muri… posteritatea e cea care da pretul cuvenit adevaratului merit… A muri, e soarta tuturor oamenilor; a muri cu glorie, e privilegiul omului virtuos, iar rasplata lui cea mai placuta e sa se bizuie pe recunostinta posteritatii.
Oamenii, in adancul sufletului lor, – parte care pastreaza inca, mai mult decat oricare alta, chipul original al naturii stramosesti -, au socotit intotdeauna ca propria lor viata nu este in puterea nimanui in afara necesitatii care conduce universul cu sceptrul sau de fier.
Nesiguranta, greutatile vietii, temerea vaga de nefericiri neprevazute indeamna pe oameni sa se apropie tot mai mult intre ei, sa se aseze umar la umar, ca astfel sa fie mai tari si mai pregatiti in lupta pentru existenta. Nimic nu ne strange laolalta, nimic nu ne face mai prieteni si mai solidari ca amintirea unui vrajmas comun, la loviturile caruia suntem expusi deopotriva.
Nu exista dificultate derivand din relatiile intre oameni, care sa poata rezista unirii si cooperarii internationale.
Omul fara societate nu inseamna nimic. Cine dintre voi ar sti ceea ce stie, daca mii si mii de oameni nu ar fi lucrat, nu ar fi suferit, pentru a cuceri bucatica cu bucatica aceasta stiinta care va e predata astazi asa de usor si de darnic? Cate jertfe, stralucite sau necunoscute, reprezinta cea mai mica dintre aceste descoperiri, care, din viata primitiva, grosolana si primejdioasa a vechilor rase, au dat la iveala aceasta civilizatie minunata care subordoneaza fortele naturii nevoilor, vointelor, si adesea fanteziei noastre.
Oamenii traiesc in societate, este un fapt de ordin natural, anterior consimtamantului lor. Inferior vointelor, omul nu poate sa se sustraga materialmente si moraliceste comunitatii umane. Omul izolat nu poate exista.
Stiinta a randuit pe om la locul ce i se cuvine, in mijlocul fiintelor. Ea nu mai cunoaste pe omul abstract, ivit deodata pe pamant in plina desfasurare a inteligentei si vointei sale. El nu mai este scopul si sfarsitul sistemului lumii. Omul este supus raporturilor dependentei reciprocc, care il leaga de oamenii, de rasa din care se trage, de celelalte fiinte vii din cuprinsul pamantesc si cosmic. Aceasta dependenta nu-i limitata la conditiile vietii sale fizice, ea se extinde asupra fenomenelor, intelectuale si morale, asupra actelor vointei sale, asupra operelor geniului sau. Aceasta dependenta il leaga de toate si de tot, in spatiu si in timp.