Atatia oameni se cramponeaza de malurile vietii, dar numai in mijlocul curentului este adevarata viata.
E ciudat cum se pot gandi oamenii la moarte cand e atat de facut in viata… Nu te odihnesti niciodata pentru munca ce ai facut-o, ci pentru aceea ce o vei face.
Toata lumea se plange ca viata este scurta si ca timpul fuge repede, iar cei mai multi dintre oameni nu stiu ce sa faca cu timpul, nici cu viata.
Pentru oamenii care cunosc numai trecutul si viitorul si nu pot trai o eternitate in orice clipa a prezentului, pentru asemenea oameni moartea trebuie sa fie groaznica! Cand nu mai au cele doua carje, spatiul si timpul, cad in neantul etern.
Sunt unii oameni carora in viata li se intampla intotdeauna ceea ce merita.
Ce fiinte ciudate mai sunt si oamenii! Ce ciudata e viata lor! Ce tragica le este soarta! Se iubesc intre ei si de multe ori nu se cade sa spuna ca se iubesc, iar cand se intampla sa poata spune, rareori se inteleg unii pe altii. Sunt muritori, numai putina vreme le e dat sa caute fericirea, trebuie sa o prinda repede, s-o stranga cu graba la piept, pana nu le scapa din maini. Si de aceea li-s cantecele de dragoste asa de gingase si de adanci, pline de o dulce sfiala, sau deznadajduit de vesele, cu un amestec straniu de bucurie si durere. Gandul mortii isi arunca umbra melancolica peste clipele lor cele mai fericite si ii mangaie in nenorocire. Pot sa planga. Cata poezie intr-o lacrima omeneasca!
Oamenii nu suporta ideea sfarsitului lor si de aceea incearca sa se amageasca cu iluzii desarte.
Stim ca viata e scurta si ca s-o prelungim punem intr-insa amintirea vremurilor care nu mai sunt. Am pierdut nadejdea in nemurirea fiintei omenesti si, ca sa ne consolam de credinta asta moarta, n-avem decat visul unei alte imortalitati, insesizabila, difuza, neputand fi gustata decat cu anticipatie, si care, de altfel, nu e ingaduita decat la foarte putini dintre noi: imortalitatea sufletelor in memoria oamenilor.