A fost odată ca niciodată,
Un uriaş cu ochi albaştri,
Îndrăgostit de o femeie mărunţică,
Ea visa să aibă o căsuţă foarte mică
Cu o grădină sub fereastră
Şi în grădină mult caprifoi cu florile-n lumină,
Dar uriaşul, cu mâinile lui de uriaş,
Menite să înalţe un întreg oraş,
Nu putea construi visul femeii,
Adică, o căsuţă foarte mică
Cu o gradină sub fereastră
Şi în grădină mult caprifoi cu florile-n lumină,
Iar într-o zi, când soarele-a apus,
Ea ochilor albaştri le-a spus:
“Rămâneţi cu bine!”
Căci a venit unul cu avere şi stare
Şi a dus-o pe femeia mărunţică
La visul ei, adică,
La o căsuţă foarte mică,
Cu o gradină sub fereastră
Şi în gradină mult caprifoi cu florile-n lumină.
De atunci uriaşul e singur pe lume,
Singur de tot,
Dar a înțeles
Că dragostea lui de uriaş,
Menită să înalţe un întreg oraş,
Nu ar fi putut încăpea
Într-o căsuţă foarte mică
Cu o gradină sub fereastră,
Şi în gradină mult caprifoi cu florile-n lumină.
Deci, a fost odată ca niciodată,
Un uriaş cu ochi albaştri,
Îndrăgostit de o femeie mărunţică,
Femeia… visa…
(Uriaşul cu ochi albaştri)
Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară?
Din nori îți cos o rochie ușoară,
Din ghiocei îți fac o cingătoare,
La gât îți pun șirag de lăcrămioare.
Te-ncalț cu pantofiori de toporași,
Să fii cea mai frumoasă din oraș.
Vrei și brățări? Ba încă și cercei?
Îți fac un set complet din brebenei.
Și gata! Nu mai am, știi bine
C-am cheltuit vreo trei poieni cu tine!
Mai vrei și pace, bucurii și sănătate?
Din astea n-am, la Dumnezeu sunt toate.
Și-atunci cu dragoste-oi îngenunchea,
Rugându-mă la El să ți le dea!
Este oare intr-adevar posibil, de pilda, sa iubesti destul Parisul, fara sa-l iubesti si mai mult?
Cum se face ca eu, admiratorul naturii, nu pot trai mai mult timp singur, in mijlocul naturii? Sa fie oare obisnuinta orasului? Nu numai ea. In natura ma simt redus la zero. Devin o particica oarecare a infinitului. Simt ca natura ma inconjoara cu ostilitate. Ma desfiinteaza. Convietuirea cu natura imi este imposibila. Incep sa mi-o apropii numai cand, de pe o baza umana, o privesc ca spectator, eu fiind in afara naturii. Atunci, ca spectator, ii inteleg frumusetea, misterele adancimilor ei. Dar cand sunt si eu acolo, in adanc, nu inteleg nimic, pentru ca nu mai exist. Simt doar nefiinta mea.
(Augustus se lauda ca) el a gasit Roma un oras din caramida si a lasat-o ca un oras din marmura.
…Marmoream se relinquere quam latericiam accepisset.
(Suetonius, De vita duodecim Caesarum, “Augustus”)
Intreaga tagma a scriitorilor iubeste pajistea si fuge de oras.
Scriptorum chorus omnis amat nemus et fugit urbem.