În timpul acestei plimbări, condus de mâna lui Balzac prin comedia sa umană, și făcând cunoștință cu peste patru mii de personaje (un german le-a numărat!), mi se părea că trăiam o altă viață, mult mai bogată și mai mare decât a mea, încât aveam impresia că trăisem două vieți de om. Pornind de la lumea lui, am căpătat un nou punct de vedere asupra lumii mele.
(Singur)
Corneille ne subjugă caracterelor şi ideilor lui, iar Racine se conformează ideilor noastre; Corneille zugrăveşte oamenii care ar trebui să fie, iar Racine – aşa cum sunt. În Corneille găsim mai mult din ceea ce se cade chiar să luăm ca model, în Racine găsim mai mult din ceea ce recunoaştem în alţii sau din ce simţim noi înşine. Unul te înalţă, te uimeşte, te stăpîneşte, te învaţă; celălalt îţi place, te răscoleşte, te înduioşează, te pătrunde.
M-am născut în micul oraș Nuoro din Sardinia în 1871. Tatăl meu era un proprietar de terenuri, destul de înstărit, care își cultiva propriul teren. De asemenea, era un om ospitalier și avea prieteni în toate orașele din jurul lui Nuoro. Când acești prieteni și familiile lor trebuiau să vină la Nuoro pentru afaceri sau pentru sărbători religioase, de obicei stăteau la noi acasă. Astfel am început să cunosc diversele personaje ale romanelor mele.
© CCC
Deşi mi-a plăcut dintotdeauna să stau de vorbă cu oamenii – şi, mai ales, cu cei mult mai bătrâni decât mine – când eram copil, cel mai bine petreceam (şi fiindcă n-aveam cu cine să mă joc) plimbându-mă prin câmp, vorbind de una singură şi inventându-mi poveşti. Personajele din basme îmi erau familiare.
Cele mai fericite momente sunt acelea din repetiţii, când începe să se coacă personajul. Când premiera a avut loc şi s-a tras cortina şi te dezbraci de personaj şi intri în hainele tale nu eşti fericit. Deloc. Cred că arareori un actor care şi-a făcut treaba cum trebuie pleacă fericit acasă după premieră.
Te urci pe scenă, te arăţi în spatele unui personaj, al unui text şi capeţi forţă. Birlic! În viaţă era trist, n-avea haz, n-avea replică, stătea închis în cojiţa lui, dacă îl întâlneai la o petrecere nici nu-l vedeai, era absent. Aşa era şi Timică. George Constantin era un timid. Inaccesibili în viaţă, ciufuţi, morocănoşi, şterşi. Şi pe scenă…
Un personaj alcatuit numai din lumini, fara umbre, nu are plasticitate, nu e viu. In viata, e ca si in desen.
Am putut să fac asta, am avut puterea să mă identific cu atâtea alte multe caractere fie bune, fie rele. Am reuşit acest proces de detaşare a fiinţei mele de viaţa mea şi de a păşi cu curaj şi adevăr în alte vieţi şi de a le trăi convingător zeci de ani pe scenă în teatrul meu Naţional.
Viaţa de actor este o viaţă foarte complexă, treci prin foarte multe stări şi trăiri la fiecare spectacol. Este acea viaţă de damnat care nu ştie decât să ardă pentru scenă. Menirea teatrului este una civilizatoare, formatoare. Teatrul pune întotdeauna probleme de rezolvat, cum ar fi laşitatea, minciuna, trădarea, lipsa de nobleţe, mila, înţelegerea, dărnicia. Teatrul e un curăţător de nemernicii ca şi filosofia, ca şi religia. Prin adevărul pe care l-am trait prin rol nu trişez, am trăit intens viaţa unui personaj pe care îl dăruiesc publicului, transmit trăire adevărată. Am intrat în pielea personajelor mele întotdeauna.