De cate ori o putere noua tasneste in noi, ni se tulbura sufletul ca apa unei fantani in care s-a desfundat un izvor nou.
Credinta intr-un Dumnezeu personal, care conduce totul spre bine si care intr-o alta viata pedepseste si rasplateste, nu este in fond decat o evadare din cruda realitate, o incercare neputincioasa de a inlatura ghimpele deznadajduit al existentei…cata putere si independenta ar castiga oamenii daca, avand mai multa incredere in ei insisi, ar cauta sa-si traiasca viata in concordanta cu ceea ce fiecare in parte, in clipele sale cele mai bune, ridica pe un piedestal ceea ce salasluieste mai bun in el, in loc sa-l desprinda de sine insusi, pentru a-l transmite unui Dumnezeu care vegheaza.
Nimic in lume nu este atat de nestatornic, atat de trecator, ca acea faima a puterii care nu se intemeiaza pe forta ei proprie.
Fiecare are drepturi egale fata de lucruri mici, ca si fata de lucruri mari. Pretentiile unui om se ciocnesc cu pretentiile altuia; poftele unuia, cu poftele celuilalt; puterile se nimicesc astfel intre ele. Dreptul ramane in mana invingatorului. Doar stavilarele puterii noastre sunt legile noastre.
Vesnica metoda pentru a-i conduce pe oamenii slabi: ii convingi ca au vrut ceva la care nici nu se gandisera si nu vor intirzia sa vrea intr-o clipa acest lucru.