In om moare doar ceea ce poate fi perceptibil celor cinci simturi, iar ceea ce se afla in afara acestor simturi, poate ceva imens, cu neputinta de inchipuit, ramane viu.
Tandretea isi are izvorul in inima, sensibilitatea tine de simturi si imaginatie.
Pierdut in mijlocul pustietatilor universului, singur pe mica farama de pamant ce se rostogoleste cu o viteza ce scapa simturilor noastre, undeva in adancul spatiului infinit, hartuit de chinuitoarea intrebare “care este rolul existentei?”, omul merge darz, tot inainte, si tot mai sus, pe drumul biruintei sale asupra tuturor tainelor pamantului si cerului. El merge inainte semet, singuratic, stropind cu sangele sau drumul acesta spinos, facand sa rasara din fiecare strop de sange fierbinte florile nepieritoare ale poeziei: chemarile pline de dor ale sufletului sau inflacarat si le preface cu maiestrie in muzica; din experienta sa creeaza stiintele, imbogatind cu fiecare pas al sau viata, asa cum soarele imbogateste pamantul cu razele-i generoase.
Asupra oamenilor care se iau dupa obicei si sunt sclavii lui, ceea ce impresioneaza simturile are un efect mai puternic decat rationamentele.
Oamenii cu adevarat viteji simt la apropierea primejdiei, pe care o ghicesc, o exaltare care le ascute in chip desavarsit simturile si mintea.
In fiecare om sunt cel putin doi oameni: omul ideilor si omul simturilor (mintea si inima). Vei gresi intotdeauna daca il vei judeca pe om numai dupa ideile ce le exprima, chiar daca ai constatat ca sunt adevaratele lui idei. Trebuie sa astepti ocaziile de a-i constata adevaratele lui simtiri, cel putin in problemele mai importante.
Toate actiunile noastre trebuie sa tinda sa ne abata de la suferinta si neliniste. In clipa cand am atins acest tel, toate furtunile sufletului se imprastie, deoarece fiinta noastra nu mai rataceste spre lucruri care-i lipsesc si nici nu cauta altele prin care ar putea sa-si acopere nevoia de sanatate sufleteasca sau fizica. Caci noi urmarim placerea numai atunci cand suferim de lipsa ei. In momentul cand nu mai suferim, nu avem nevoie de placeri. De aceea sustinem ca placerea este inceputul si telul unei vieti fericite. Placerea este, dupa noi, cel mai insemnat bun al naturii… Cand sustinem ca placerea este scopul suprem, nu ne gandim la placerile destrabalatilor si ale simturilor, asa cum pretind cativa nestiutori care combat si deformeaza invatatura noastra, ci ne referim numai la lipsa suferintelor fizice si psihice… Nu exista viata placuta fara intelepciune, onestitate si dreptate, iar acestea nu pot fi despartite de placere. Cine nu traieste rational, onest si drept, acela nu are o viata fericita.
Una din urmarile fricii e si tulburarea simturilor, care face ca lucrurile sa-ti apara altfel de cum sunt.