Mergeam departe, spre podgoriile de la Băiceni, pe o vreme frumoasă de toamnă. Soarele nu ardea, avea o lumină lină de aur, şi vîntul abia-abia adia, ici cu miros tare de pădure, dincolo cu parfumul uscat al miriştilor.
Şi roză şi crin, porumbiţă şi soare,
Iubit-am în dragoste desfătătoare.
Acuma o fată mi-e singură-aleasă,
Frumoasă, duioasă, sfioasă mireasă.
Ea ştie-ale dragostei limpezi izvoare,
Ea-i roză şi crin, porumbiţă şi soare.
Frumoşii arbori dorm acum sau zac;
zadarnic ai asculta pieptul lor mut,
pe care muşchi şi zăpezi au crescut.
Însă crengi noaptea-n cer se desfac.
Apoi deodată zările-nfloresc
şi clopote mari, clopote s-aud,
departe-n cerul vesel şi rotund
hulubii albi şi roşii se rotesc.
Tu, feciorelnică lume, bună-vestire
de undeva din pământ suie spre tine;
soarele-i ca un inel subțire.
Sună-n salcâmul pustiu verile pline.
(Primăvara)
Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sărutarea ta ar fi în stare
Să stinga focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire şi de soare.
Sărută-mi gura, buzele-ncleştate
Ce vorba şi surâsul şi-au pierdut.
Îţi vor zâmbi din nou înseninate
Şi-ndrăgostite ca şi la-nceput.
Sărută-mi fruntea, gândurile rele
Şi toate îndoielile-or să moară,
În loc vor naşte visurile mele
De viaţa nouă şi de primăvară.
(Sărută-mă…)
Ningea cu flori de iasomii
Și încă mai eram copii
Când ne-a lovit sub cer deschis un fel de moarte
Și-am tot căzut din vis in vis
Până la marele abis
Unde nici gândul nu e-n stare să te poarte
Si-n clipa aceea se năștea,
Din jocul nostru, prima stea,
Înlănțuindu-ne cu dor până departe,
Copii uitați de capul lor,
Cât de ușor pluteau în zbor
Fără să credem că iubirea nu ne vrea.
Fostele iubiri, simple amintiri,
Strânse-ntr-un album,
Mă-nsoțesc și-acum prin lume,
Dar pustiu ar fi dacă într-o zi
Fără iubire lângă tine m-aș trezi.
Nici nu mai știu pe unde ești,
Cum te-ai numit, cum te numești
Și pentru cine mai suspini în așteptare.
Sunt pline viețile de spini
Și-ai scăpătat printre lumini
Deși pe nimeni n-am iubit așa de tare.
Au fost odată două stări
Care-nălțau din joacă scări,
Să dea o fugă peste zări până la soare,
Copii frumoși, îndrăgostiți,
Păream pe veci înlănțuiți
Fără să credem că iubirea nu ne vrea.
(Fostele iubiri)
O pasăre, în lirica amiezii virginale,
Dă glas printre marmori, palatul sonor.
Visează-n ceruri soarele vii focuri pe cristale.
Şi-i aur cantilena havuzelor în cor.
E-o sărbătoare-n limpezi ecouri cristaline:
De printre marmori, pasărea; lângă fântâni, răsura.
Gâtlej de sloi fierbinte! Albastre, argentiniene,
Dulci tremure-nfioară petalelor nervura.
Ca-ntr-o visare trează păşesc, strivit de har,
Zâmbindu-mi nălucirii, pe lespezi mari de soare.
Mi-e inima-mbibată de suflul nobiliar
Al păsării, luminii, fântânilor şi floarei.
(Duminică de primăvară)
(traducere de Ion Frunzetti)
Să mă scol tot cu soarele
Iasomiei în palme;
Să mă ştiu tot cu zorile
În inima mea;
Să aud dimineţile
Acelaşi blând glas;
Asta-mi doresc eu!
Să apun fără ură,
Să-nnoptez împăcat;
Să mă aflu în vise
Prin sori de săringăş;
Să adorm ascultând
Acelaşi blând glas;
Asta-mi doresc eu!
(Cânticel)
(traducere de Ion Frunzetti)
Trec izvoarele în râuri,
Râurile curg spre mare.
Nevăzute, limpezi brâuri
Leagă boarea de-altă boare.
Nu-i nimic stingher în Fire.
Toate tind să se îmbine
Într-o tainică iubire –
De ce nu și eu cu tine?
Munții-aștern pe cer săruturi
Val pe val se-mbrățișează.
Care-i floarea fără fluturi?
Am fugi de ea, cu groază.
Soarele în brațe strânge
Globul. Luna-n mări se scaldă.
Ce-ar fi viața mea? – s-ar frânge
Fără sărutarea-ți caldă.
(Filosofia dragostei)
Iată zile-ncălzitoare
După aspre vijelii!
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Primăvara-ncântătoare
Scoate iarba pe câmpii.
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocârlii.
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Păcat zău de cine moare
Şi ferice de cei vii.
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Copiliţă, nu vrei oare,
Nu vrei cu mine să vii,
Când Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii?
Să culegem la răcoare
Viorele albăstrii?
Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.
Eu ţi-oi da de orice floare
Mii de sărutări şi mii.
Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.
Iar tu dulce, zâmbitoare,
Te-i face că te mânii…
Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.
(Floriile)
Iubeşti – când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.
Iubeşti – când suavă icoana
ce-ţi faci în durere prin veac
o ţii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.
Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.
Iubeşti – când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.
Iubeşti – când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.
(Iubire)