Când Dumnezeu vorbește prin soare, prin ploaie, prin cutremure, prin pâine, prin Evanghelie, prin pace – e semn de dragoste din partea Lui.
Nu e de-ajuns doar să trăiești… trebuie să ai soare, libertate și o floare mică.
© CCC
Mergeam departe, spre podgoriile de la Băiceni, pe o vreme frumoasă de toamnă. Soarele nu ardea, avea o lumină lină de aur, şi vîntul abia-abia adia, ici cu miros tare de pădure, dincolo cu parfumul uscat al miriştilor.
Şi roză şi crin, porumbiţă şi soare,
Iubit-am în dragoste desfătătoare.
Acuma o fată mi-e singură-aleasă,
Frumoasă, duioasă, sfioasă mireasă.
Ea ştie-ale dragostei limpezi izvoare,
Ea-i roză şi crin, porumbiţă şi soare.
Frumoşii arbori dorm acum sau zac;
zadarnic ai asculta pieptul lor mut,
pe care muşchi şi zăpezi au crescut.
Însă crengi noaptea-n cer se desfac.
Apoi deodată zările-nfloresc
şi clopote mari, clopote s-aud,
departe-n cerul vesel şi rotund
hulubii albi şi roşii se rotesc.
Tu, feciorelnică lume, bună-vestire
de undeva din pământ suie spre tine;
soarele-i ca un inel subțire.
Sună-n salcâmul pustiu verile pline.
(Primăvara)
Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sărutarea ta ar fi în stare
Să stinga focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire şi de soare.
Sărută-mi gura, buzele-ncleştate
Ce vorba şi surâsul şi-au pierdut.
Îţi vor zâmbi din nou înseninate
Şi-ndrăgostite ca şi la-nceput.
Sărută-mi fruntea, gândurile rele
Şi toate îndoielile-or să moară,
În loc vor naşte visurile mele
De viaţa nouă şi de primăvară.
(Sărută-mă…)
Ningea cu flori de iasomii
Și încă mai eram copii
Când ne-a lovit sub cer deschis un fel de moarte
Și-am tot căzut din vis in vis
Până la marele abis
Unde nici gândul nu e-n stare să te poarte
Si-n clipa aceea se năștea,
Din jocul nostru, prima stea,
Înlănțuindu-ne cu dor până departe,
Copii uitați de capul lor,
Cât de ușor pluteau în zbor
Fără să credem că iubirea nu ne vrea.
Fostele iubiri, simple amintiri,
Strânse-ntr-un album,
Mă-nsoțesc și-acum prin lume,
Dar pustiu ar fi dacă într-o zi
Fără iubire lângă tine m-aș trezi.
Nici nu mai știu pe unde ești,
Cum te-ai numit, cum te numești
Și pentru cine mai suspini în așteptare.
Sunt pline viețile de spini
Și-ai scăpătat printre lumini
Deși pe nimeni n-am iubit așa de tare.
Au fost odată două stări
Care-nălțau din joacă scări,
Să dea o fugă peste zări până la soare,
Copii frumoși, îndrăgostiți,
Păream pe veci înlănțuiți
Fără să credem că iubirea nu ne vrea.
(Fostele iubiri)
O pasăre, în lirica amiezii virginale,
Dă glas printre marmori, palatul sonor.
Visează-n ceruri soarele vii focuri pe cristale.
Şi-i aur cantilena havuzelor în cor.
E-o sărbătoare-n limpezi ecouri cristaline:
De printre marmori, pasărea; lângă fântâni, răsura.
Gâtlej de sloi fierbinte! Albastre, argentiniene,
Dulci tremure-nfioară petalelor nervura.
Ca-ntr-o visare trează păşesc, strivit de har,
Zâmbindu-mi nălucirii, pe lespezi mari de soare.
Mi-e inima-mbibată de suflul nobiliar
Al păsării, luminii, fântânilor şi floarei.
(Duminică de primăvară)
(traducere de Ion Frunzetti)
Să mă scol tot cu soarele
Iasomiei în palme;
Să mă ştiu tot cu zorile
În inima mea;
Să aud dimineţile
Acelaşi blând glas;
Asta-mi doresc eu!
Să apun fără ură,
Să-nnoptez împăcat;
Să mă aflu în vise
Prin sori de săringăş;
Să adorm ascultând
Acelaşi blând glas;
Asta-mi doresc eu!
(Cânticel)
(traducere de Ion Frunzetti)
Trec izvoarele în râuri,
Râurile curg spre mare.
Nevăzute, limpezi brâuri
Leagă boarea de-altă boare.
Nu-i nimic stingher în Fire.
Toate tind să se îmbine
Într-o tainică iubire –
De ce nu și eu cu tine?
Munții-aștern pe cer săruturi
Val pe val se-mbrățișează.
Care-i floarea fără fluturi?
Am fugi de ea, cu groază.
Soarele în brațe strânge
Globul. Luna-n mări se scaldă.
Ce-ar fi viața mea? – s-ar frânge
Fără sărutarea-ți caldă.
(Filosofia dragostei)