A fi activ inseamna a trai. Gandirea si vointa n-ar fi nimic daca n-ar servi activitatii. Actiunea, activitatea, munca sunt necesare echilibrului moral si fizic al omului. Sunt insesi conditiile vietii sale. Sunt, de asemenea, conditiile de existenta ale societatilor umane. Natura a voit ca ele sa fie pentru toti o necesitate materiala; legea morala a facut din ele o datorie.
Morala nu cunoaste dogme. Legea morala nu e decat un intreg de conveniente sociale, si, prin natura sa, acest intreg e provizoriu, deoarece trebuie sa evolueze o data cu societatea, daca vrea sa-si pastreze valoarea practica.
Morala a fost intotdeauna necesara oamenilor; o societate fara morala nu poate sa subziste.
Nimic mare nu poate fi realizat fara sa risti ridicolul. Pentru a atinge profunzimea lucrurilor trebuie sa bravezi respectul uman, politetea, pudoarea, grija pentru nimicurile conventionale ale societatii, sub care sufletul zace inabusit.
Confuzia (entropia) creste intotdeauna intr-un organism (societate). Numai daca cineva sau ceva incearca din rasputeri, aceasta confuzie poate fi redusa intr-o sectiune (regiune) limitata. Cu toate acestea, efortul sau va contribui la cresterea ansamblului confuziei (societatii).
Ca sa ne preocupe gesturile, apucaturile, intentiile altcuiva trebuie sa avem timpul de a le gandi, de a le observa, trebuie adica sa avem vreme destula de pierdut. Numai intr-o societate care n-are nimic esential de facut, care petrece, care-si pierde vremea in viata usoara, placuta, in viata de lene agreabila, poate aparea o astfel de preocupare. Acest lucru nu se poate intampla unui om activ, cu griji, cu treburi absorbante.
Omul, aceasta fiinta mladioasa, care in societate se pliaza dupa gandurile si impresiile celorlalti, este in stare, deopotriva, sa-si cunoasca propria sa natura, cand este dezvaluita, si sa piarda pana si constiinta ei, atunci cand ea este tainuita.
Marea problema a spiritului uman, orice drum ar lua, e pretutindeni cunoasterea legilor si cauzelor; nu e multumit cat timp n-a descoperit in noianul de evenimente razlete, fortele permanente si generatoare care provoaca si reinnoiesc invalmaseala schimbatoare din jurul lui. Vrea sa atinga cele doua sau trei pasiuni eterne ce stapanesc omul, cele cateva facultati primordiale care compun rasa, cele cateva circumstante generale care modeleaza societatea si secolul.
Originea constiintei: oare constiinta nu a aparut ca o autoconfesiune a unui defect pe care ne e rusine sau frica sa-l declaram social? Se stie ca societatea inseamna represiune si constrangere la respectarea anumitor valori. Dar oamenii au pacate: abateri de la morala, insuficiente fiziologice, decaderi intime, momente abjecte de umilinta, de oroare. Toate emotiile tind la expansiune. Dar aceste vicii sau insuficiente nu pot fi spuse nici celui mai bun prieten. Cu cine sa vorbim de ele, fiindca nu suntem siguri de comprehensiunea completa, indiscutabila, a nimanui. Exista un singur prieten, care tolereaza totul, care intelege si ne justifica. Acela suntem noi insine. A inceput atunci discutia cu acel excelent prieten care suntem pentru noi. Lui ii putem face orice confesiune: putem fi siguri ca nu va spune nimanui nimic, ca nu va trada secretul. Constiinta e autoconfidentă.
Oamenii trebuie sa-si armonizeze reciproc caracterele, daca vor sa-si indeplineasca menirea in societatea din care fac parte.