Cel mai frumos lucru pe care universul l-a dat omului este muzica, omul, acest biet ratacitor prin univers.
Nu poti face nimic ca sa ai stil. Pentru ca stilul nu il ai, ci il esti. E engramat acolo, in ingineria vertebrelor din coloana ta vertebrala, in dinamica fluidelor corpului tau, in spotul de lumina de pe pupila ta catifelata. In intelepciunea mintii tale, care inainteaza cand universul inainteaza si se retrage cand universul se retrage.
Și vine o altă vârstă, când ne punem problema cum să ajungem la îndepărtata stea, la Luceafărul nostru? Ca să ajungi la stea trebuie, ca orice grec antic, să treci prin Hades? În doctrina orfică a grecilor antici, Hadesul – similar iadului – este un pasaj infernal de trecere (e Infernul însuşi), pasaj prin care cei iniţiaţi, curăţaţi de păcate, vor depăşi toate capcanele şi vor trece dincolo, în Câmpiile Elizee: un fel de Rai al creştinilor, similar cu Universul initial al hinduşilor. Şi când va fi românul iniţiat?
Zborul cosmic este desigur o uimitoare performanţă, deoarece supune voinţei noastre de înălţare nişte legi ale naturii; dar nu în sensul învingerii gravitaţiei este generat sublimul, ci în sens spiritual. Vrem să depăşim spiritul de greutate, să trecem peste forţa negativă ce ne atrage spre micime, spre lut. Una este zborul de ordin pur fizic, şi alta zborul spiritual, fapt recunoscut şi de Rilke în Sonetul către Orfeu (I, 23). Soluţia înălţării o găsim şi în “Amintire”, în acea amintire a originii divine a omului şi obligaţiei sale de a se purifica (prin adăpare de la izvorul Mnemosynei – opusă Uitării sau Lethei care îi permite să se lase pradă plăcerii de moment).
Și totuşi, ochiul neclintit al românului va descoperi şi marele spaţiu ceresc, nevăzuta orgă interioară subjugându-l ulterior cu o necunoscută armonie; românul caută cu răbdare capătul minunii, sub o entropie domnitoare, ştiind că există o sursă în universul întunecat.
Ne comportăm ridicol, caragialeşte, ne săturăm adesea să ne mişcăm, de dimineaţa până seara, într-un univers artificial, infectat de trivialitate.
Încă de la vârsta copilăriei, trăim cu spiritul turmentat şi ne legăm viaţa de un Luceafăr. Niciodată nu ne mai luăm ochii de la steaua destinului şi, pentru fiecare dintre noi, acel licăr devine un ideal ceresc, o pecete a noastră în univers.
Fiecare om este un nebun. Dar ce este oare un destin omenesc, daca nu o viata de eforturi pentru a uni acest nebun cu universul?
Frumuseţea cosmosului este dată nu numai de unitatea în varietate, ci şi de varietatea în unitate.
Intr-un univers in care toate se risipesc ca un vis, dorinta nemuririi n-ar fi cuviincioasa. Nu ma plang de faptul ca lucrurile, fiintele, inimile sunt sortite pieirii: o parte din frumusetea lor sta tocmai in durerea aceasta. Ce ma intristeaza este ca ele sunt unice.
© CCC