Citate despre Iubire

E aşa de plăcut să fii iubit pentru tine însuţi!

Când ești iubit, nu te îndoiești de nimic. Când iubești, te îndoiești de orice. © CCC

Comoara sufletului ca și-a minții E să iubești pentru-a putea ierta. (Solul golgotei)

Nu-ţi trebuie statui, nici osanale, Căci versul tău cel ferecat în zale Mai tare-i decât bronzul şi granitul. (Statuii lui Eminescu)

Dragostea incepe cu uimirea unui suflet care nu asteapta nimic si se termina cu dezamagirea unui ego care cere totul. © CCC

Desigur, poți iubi pe cineva, dacă nu-l cunoști destul de bine.

Iubeste putin cel ce poate spune prin cuvinte cat iubeste.

Lumina ce-o simt navalindu-mi in piept cand te vad, oare nu e un strop din lumina creata in ziua dintai, din lumina aceea-nsetata adanc de viata?   Nimicul zacea-n agonie, cand singur plutea-n intuneric si dat-a un semn Nepatrunsul: "Sa fie lumina!"   O mare si-un vifor nebun de lumina facutu-s-a-n clipa: o sete era de pacate, de doruri, de-avanturi, de patimi,   o sete de lume si soare. Dar unde-a pierit orbitoarea lumina de-atunci - cine stie?   Lumina, ce-o simt navalindu-mi in piept cand te vad - minunato, e poate ca ultimul strop din lumina creata in ziua dintai. (Lumina)

Iubitul meu, ce către zări senine m-ai înălţat din cazna ţărnei crunte, suflându-mi duh de viaţă peste frunte prin lâncedele bucle în ruine;   mi-ai dat cu un sărut luciri divine ce văd heruvii pe celesta punte. Când n-aveam pace pe pământ niciunde, cătând pe Domnul, te-am aflat pe tine!   Ş-aflându-te-s puternică, ferice. Ca unul care-n câmp de asfodele priveşte-n urmă bucuros şi zice   adio timpurilor sterpe, grele, azi între bun şi rău stau mărturie că doar murind şi doar iubind se-nvie.   (Sonetul 27 / Sonnet XXVII) traducere de Paul Abucean

Dragostea nu este doar un zambet, nu este doar o floare, dragostea este un suflet ranit si apoi vindecat de altul.

Bogatia, gloria si puterea sunt fum! Neant! Bogatul gaseste pe unul si mai bogat decat sine, gloria oricui poate fi intunecata de o glorie mai mare a altuia, cel puternic e invins de altul si mai puternic… doar dragostea ne face egali cu zeii.

Acela care a cunoscut o mare dragoste nu da atentie prieteniei, iar cel care si-a pus tot sufletul in prietenie n-a facut inca nimic pentru dragoste. (Caracterele - Despre inima)

Orice iubeşti este centrul unui paradis. (Scrieri)

Daca iti place o floare, nu o culege. Pentru ca, daca o culegi, ea moare si inceteaza sa mai fie ceea ce iti place. Deci, daca iti place o floare, las-o sa traiasca. Iubirea nu inseamna posesiune. Iubirea inseamna apreciere. © CCC

Monograma

Motto:

Cernit voi fi mereu, m-auzi,

Singur, după tine-n Paradis.

I.

Brazdelor palmei calea va-nturna

Ca un acar, într-altă parte, soarta.

O clipă Timpul are să consimtă,

Cum altfel, daca oamenii se iubesc.

II.

Port doliu după soare și după anii care vin

Fără de noi și-i cânt pe cei care-au trecut.

Dacă-i aievea.

Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,

Guitarele ce s-au aprins și s-au stins pe sub ape,

Acele „crede-mă” și-acele „nu”,

O dată-n aer și-ncă o dată-n cântec,

Cele doua jivine mici, mâinile noastre

Tânjind pe-ascuns una pe alta să se cațere,

Glastra cu flori în pragul porților,

Și tândarii de mare ce soseau dimpreună

Peste stâncile seci, pe după pârleazuri,

Anemona care mi-a șezut în palmă

Iar movul tremura întreit trei zile deasupra cascadelor.

La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor

Port doliu dupa straiul ce-am atins și m-a îmbrăcat lumea…

III

Astfel vorbesc de tine şi de mine,

Pentru că te iubesc şi în iubire

Ştiu să intru ca o lună plină, de oriîncotro.

Şi pentru micul tău picior, în nemăsuratele cearşafuri

Să-mprăştii flori de iasomie.

Şi sunt în putere, adormit,

Să suflu şi să mi te duc

Prin sclipitoare treceri

Şi ascunse portice ale mării.

Arbori hipnotizaţi cu painji care se-argintează.

Au auzit de tine valurile

Cum mângâi, cum săruţi, cum spui în şoaptă “ce” şi “hei”,

În jurul gâtului, în radă,

Mereu noi doi, lumina şi cu umbra,

Mereu tu steluţa, iar eu mereu întunecata corabie,

Mereu tu limanul, iar eu, în dreapta, farul

Şi cheiul ud, şi sclipătul de vâsle.

Iar sus, în casa cu cercei de viţă,

Cu trandafiri în buchet, cu apa care se răceşte,

Mereu tu statuia de piatră, mereu eu umbra care creşte.

Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care o deschide eu,

Pentru că te iubesc şi te iubesc mereu.

Tu esti moneda, eu religia ce-o schimbă –

Atâta noaptea, atâta vuietul de vânt,

Atâta roua din cer, atât tăcerea,

Marea jur împrejur împărţită,

Odaie a văzduhului cu stelele,

Atâta răsuflarea ta nespus de mică,

Încât nimica nu mi-a mai rămas

Între cei patru pereţi, tavan, duşumea.

Strigăt să fiu, iar glasul meu să mă lovească,

Să-ţi fiu mireasmă, iară oamenii să turbe,

Căci nemaîncercatul şi de aiurea adusul

Nu-l rabdă oamenii.

Şi-i încă devreme, m-auzi,

Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,

Să vorbesc de mine şi de tine.

IV Devreme e încă, în lumea aceasta, m-auzi,

Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,

Nici sângele-mi vărsat, nici ascuţitul, m-auzi, cuţit.

Precum berbecele care aleargă pe cer sălbaticit

Şi stinge ramurile stelelor, m-auzi,

Astfel sunt eu, m-auzi,

Şi te iubesc, m-auzi?

Te ţin şi te port şi te-nveşmânt

În straiul alb al Ofeliei, m-auzi,

Unde mă laşi, unde te duci şi cu cine, m-auzi?

Vă ţineţi în potop de mână, uzi.

Enormele liane şi apele vulcanilor,

Va veni ziua, m-auzi, să ne-ngroape,

Iar miile de ani ce vor trece pe urmă,

În sclipitoarele roci ce ne vor preface,

Asupra-le sticlească nemila, m-auzi, a oamenilor

Şi-n mii de ţăndări să ne zvârle, în ape una după alta.

Amarul meu pietriş îl prenumăr, m-auzi?

Iar timpul…

Nu mă mai duc nicăieri, m-auzi,

Amândoi sau niciunul, m-auzi?

Această floare a furtunii şi, m-auzi, a iubirii

Odată pentru totdeauna am cules-o.

Nu-i cu putinţă astfel să înflorească

Pe alt pământ, pe altă stea,

Nu mai este ţărâna, nu mai este văzduhul de noi atins acelaşi.

Şi nici un grădinar n-a norocit într-acele vremi,

Dintru atâta crivăţ şi dintre-atâtea ierni

Să scuture o floare,

Ci numai noi doi, în mijlocul mării,

Din însăşi voinţa iubirii,

Ivit-am o insulă întreagă,

Plină cu peşteri şi stânci submarine şi râpi înflorite.

Ascultă, ascultă,

Cine vorbeşte în ape, cine plânge, auzi?

Cine pe celălalt caută, cine strigă, auzi?

Eu sunt cel care plânge, tot eu cel care strigă, m-auzi?

Te iubesc, te iubesc,

M-auzi?

(Traducere de Victor Ivanovici)

(variantă a părților III și IV)

Învață-mă cu ce să-ncep întâi și-n care vorbe-anume tuturor să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi, și cum, de-atâtea lumi luminători,   pe gura ta surâsu-i ca un soare; ei poate niciodată n-or să știe din fiecare clipă trecătoare cum ne-am durat noi câte-o veșnicie   iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas îți cânt atâtea cântece când spui cuvinte ce pe buzele oricui niște cuvinte simple-ar fi rămas.   Învață-mă cu ce să-ncep și cum să-i spun acestei lumi cât mi-i de dragă că te-a născut, cu truda ei întreagă, pe tine, bucuria mea de-acum.   Ea, poate, niciodată n-o să știe c-a înflorit în flori și-a curs în ape, că din pământ și sura veșnicie să mi te-aducă, -așa cum esti, aproape;   și, fiindcă-o să murim și noi odată gândește-te: n-ar fi păcat să moară, cuprinsă-n noi, atâta primăvară, și dragostea cu inima deodată?...   De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume, și eu voi scrie toate, fir cu fir, ca disprețuitori de cimitir, să ne iubim de-a pururea pe lume.   (Gândeste-te, n-ar fi păcat...)

Iubirea arata o armonie intre doua fapturi care era deja ursita de la inceputul timpurilor.

Iubirea, trebuia să vină pe neaşteptate, cu tunete şi fulgere – uragan din cer care se prăbuşeşte peste viaţă, o schimbă total, smulge voinţele precum frunzele şi târăşte cu el în furtună inima. (Doamna Bovary)

Prea multe păsări cardinale

Între iluzii se rotesc,

Contaminînd cu ascensoare

Misterul nostru pămîntesc.

 

Îmbătrînim de fericire

Într-o mansardă fără flori

Dresînd păpuşi fără adresă

Pentru serbările din zori.

 

Visăm frumos aceeaşi moară

Ascunsă-n tragicul bufon

Şi măcinăm aceleaşi lacrimi

Când dau părinţii telefon.

 

Sîntem lucizi pînă la sînge,

Nedespărţiţi pînă la cer

Şi nici nu ştiu după iubire

Ce se cuvine să-ţi mai cer.

 

E prea frumos la tine-n suflet,

E prea tîrziu la mine-n gînd,

Împărtăşim aceeaşi taină,

Dar nu se ştie pînă cînd.

 

Cuvintele îşi pierd căldura

Într-un sărut de protocol

Şi tot mai vinovate păsări

Dau eşafoadelor ocol.

 

Sub fruntea mea se face noapte,

În ochii tăi se face zi

Şi renunţăm să mai cunoaştem

Ce stele ne-ar putea păzi.

 

Pecetluim cu definiţii

Aceste stranii convorbiri,

Rememorînd la despărţire

Balada blondelor iubiri.

(Balada blondelor iubiri, vol. Înalta fidelitate, 1977)

Când iubești cu adevărat, iubești până și slăbiciunile obiectului iubit. (Prada neantului) © CC