Adevărata comoară, cea pe care o căutăm cu toţii, nu este niciodată foarte departe; nu este nevoie să o căutăm într-un loc îndepărtat, căci ea se află îngropată în inimile noastre. Şi totuşi, există acest lucru ciudat şi permanent că numai după o călătorie într-o regiune îndepărtată, într-un ținut nou, calea spre acea comoară devine clară.
© CCC
Comoara sufletului ca și-a minții
E să iubești pentru-a putea ierta.
(Solul Golgotei)
Când am sosit eu pe lume, totul era pus la punct. În jurul meu se etalau comori. N-aveai decât să le culegi. Sunt liberă să trăiesc unde și cum vreau, să citesc, să gândesc ce vreau, să ascult pe cine vreau.
(Cartea fericirii)
Comoara sufletului ca și-a minții
E să iubești pentru-a putea ierta.
(Solul golgotei)
O culegere de anecdote şi maxime este cea mai preţioasă comoară pentru omul de lume, dacă ştie să presare la locul potrivit pe cele dintâi, iar pe celelalte să şi le amintească în cazuri adecvate.
Iubeşti – când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.
Iubeşti – când suavă icoana
ce-ţi faci în durere prin veac
o ţii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.
Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.
Iubeşti – când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.
Iubeşti – când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.
(Iubire)
A fost un trubadur odinioară
Ce s-a-ndrăgit de-o castelană; dar
Închisă-n turnul ei de fildeș rar,
Frumoasa lui zăcea ca o comoară.
Atunci și-a-ntrupat într-o vioară
Întregul sufletului său amar
Și l-a trimis iubitei sale-n dar,
Lăsându-se de dragul ei să moară.
Te-ascult cântând un tainic menuet…
Și-mi pare că fantasticul poet
Și-a-ncredințat vioarei tale rana;
Te-ascult cântând cu gândul în trecut
Și-mi pare că suspină castelana
De dorul trubadurului pierdut.
(Unei violoniste)
Amicus optima vitae possessio.
Un prieten este cea mai mare comoară a vieții.
Deviza împăratului german Albrecht de Habsburg (1438-1439).
E trist ca nimeni să te ştie,
Dar şi mai trist să-ţi zici mereu
Că te-a pătruns nimicnicie
Deşi ai fost ca Dumnezeu.
Unde sunteţi, iubiri deşarte,
Ochi mari ce nu-i mai pot uita?
O, fugi departe, fugi departe,
La ce mă-ngâni cu faţa ta?
În viaţa lumii acestie,
Ce-i fără capăt şi-nceput,
În toată neagra veșnicie
O clipă numai te-am avut.
De-atunci te chem din întuneric
Şi amintirea ta dezmierd
Până ce răsari… un vis himeric,
Abia răsari… şi iar te pierd.
Ca la un zvon ce lin adie
Urechea țin, mereu ascult…
Tot mai puţină armonie…
Pustiu din ce în ce mai mult.
Şi din comoara-mi de suspine,
Cu amintiri, cu dor îmbrac
Acest amor bogat în chinuri
Şi-n mângâieri, de tot sărac.
(E trist ca nimeni să te ştie)