Citate de Mihail Codreanu

Isus veni și-n casa mea-ntr-o seară: Era-ntr-un tainic și suav apus... Și-am stat în casă singur cu Isus... Și-afară era blondă primăvară.   Atunci mi-a spus cu vocea lui cea clară Că oamenii sunt buni, deși l-au dus Să-l bată-n cuie pe Golgota sus, Fiindcă i-a iubit din cale-afară.   Și mi-a mai spus că poate fi iertat, Chiar Iuda, ce-l vându c-un sărutat, Ca să-și sporească cu treizeci, arginții.   Apoi, plecând, din prag mi-a spus așa: Comoara sufletului ca și-a minții E să iubești pentru-a putea ierta. (Solul Golgotei)

Iubirea este o primăvară din care trebuie să stârpeşti multe omizi, ca să poţi culege-n toamnă frumoase fructe. Dar ce păcat, poete, stârpind omizile îţi stârpeşti în mai trandafirii tăi... de fluturi.

Cine-si cugeta prea mult sentimentele, sfarseste prin a-si sentimentaliza cugetarile.

Comoara sufletului ca și-a minții E să iubești pentru-a putea ierta. (Solul golgotei)

Mi-e lira-n părăsire azvârlită De cănd spre tine sufletu-mi s-abate, Că n-am putut pe coarde numărate Să cânt iubirea mea nemărginită. Dar fruntea-mi, de privirea ta robită, Sub jugu-i se revoltă și se zbate: Ce vultur cu aripile tăiate Nu-și geme soarta lui înlănțuită? În ochii tăi mi-am îngropat avântul, - Deși, ca-n ei să nu-mi găsesc mormântul, Mă lupt cu mine și cu voia sorții!... …Și te iubesc cu-nfiorarea vagă Pe care-o dă presentimentul morții… Și te urăsc că-mi ești atât de dragă ! (De profundis)

A mai trecut o zi din viaţa mea Şi-acuma-n miez de noapte-i plâng sfârşitul; Dar îmi trimite vorbă Preaslăvitul: "Cu ce te-ai fi ales, de nu trecea?   În vreme clipa dacă-ncremenea, Ţi-ar fi rămas în noapte răsăritul... Şi-n volbură ţi-ar fi rămas zenitul... Şi slava ta-n gheenă rămânea...   Când trecerea e singura tărie, A veşniciei nestatornicie N-o tângui cu plânsul tău nerod;   Ci-ncântă-te că-i clipa trecătoare, Căci, floare de n-ar trece, n-ar fi rod Şi rodul de n-ar trece, n-ar fi floare"... (Într-un miez de noapte)

Privirea ta e trandafir în floare… Și fruntea, crin, și zâmbetele, miere… Și trupul, val, și mersul, adiere… Și glasul, cântec de privighetoare!   Tu ești a vieții mele sărbătoare Și-a bietului meu suflet reînviere- Căci mă renaști cu alba mângâiere Din grațiile tale-ncântătoare.   Dar de-aș atinge scumpa ta ființă Cu cea mai mică umbră de dorință, Aș profana iubirea mea curată,   Căci mi-aș mușca pe-a tale buze, visul Și-n sărutarea mea necumpătată Ca-ntâiul om, mi-aș pierde paradisul… (Mi-aș pierde paradisul)

Viata trebuie inteleasa numai privind inapoi, dar trebuie traita privind inainte.

A fost un trubadur odinioară Ce s-a-ndrăgit de-o castelană; dar Închisă-n turnul ei de fildeș rar, Frumoasa lui zăcea ca o comoară.   Atunci și-a-ntrupat într-o vioară Întregul sufletului său amar Și l-a trimis iubitei sale-n dar, Lăsându-se de dragul ei să moară.   Te-ascult cântând un tainic menuet… Și-mi pare că fantasticul poet Și-a-ncredințat vioarei tale rana;   Te-ascult cântând cu gândul în trecut Și-mi pare că suspină castelana De dorul trubadurului pierdut. (Unei violoniste)

Spun poeţii că Amorul E un tinerel monarc Ce-şi săgeată veşnic dorul De pe coarda unui arc.

Cu ale amurgului suspine Vine sprintenul copil, Paj al viselor senine Şi-al speranţelor de-april.

Ridică-ncet lăsatele perdele Cu mâna ta ușor înfiorată Și din misterul umbrei încadrată, Răsari în spumă albă de dantele.   E-un cer albastru ca de peruzele Și-n noaptea de luceferi presurată, Mireasma fânului cosit îmbată Ca un narcotic visurile mele.   De-ai ști ce tristă-i fără tine Luna, Tu ai veni la geam întotdeauna Să-ți scalde păru-n blondele ei raze…   Și-n ochii tăi, haotica pribeagă, Cu străluciri de tainice topaze, Ar îngropa comoara ei întreagă… (Sonata lunii)

Căci, floare de n-ar trece, n-ar fi rod Şi rodul de n-ar trece, n-ar fi floare... (Într-un miez de noapte)

Nu-ţi trebuie statui, nici osanale, Căci versul tău cel ferecat în zale Mai tare-i decât bronzul şi granitul. (Statuii lui Eminescu)

El pune în vers o muzică mai lină, Ca de zefir când printre flori s-alină Smulgând petale una după alta: Statui aş vrea sonetele să fie, Căci nu le-a scris cu pana pe hârtie, Ci le-a sculptat în marmoră cu dalta.

Şi te urăsc că-mi eşti atât de dragă. (De profundis)

Amorul e ca o morfina: trebuie sa-i crestem doza ca sa incercam senzatii tari.

Comoara sufletului ca și-a minții E să iubești pentru-a putea ierta. (Solul Golgotei)

Pazeste-te de amicii care-ti jura ca te iubesc pe tine mai mult decat se iubesc pe dansii.