E atat de penibil cand dragostea nu se sfarseste cu un accent frumos; cand capriciul sortii a plasat o nota stridenta inainte de incheierea unei simfonii, te incearca o senzatie amara in fata acestei disonante. Simti o depresiune subtila de ordin moral-artistic. Ti se pare ca intr-o opera de arta a intervenit mana unui nechemat. Destinul, in acest caz, are aparenta unui diletant brutal si nepriceput, a carui contributie a venit sa strice o superioara armonie de ansamblu.
Femeie,
ce mare porti in inima si cine esti?
Mai canta-mi inc-o data dorul tau,
sa te ascult,
si clipele sa-mi para niste muguri plini,
din care infloresc aievea - vesnicii.
(Dorul)
As vrea sa rechem in mine starea aceea de fericire nelamurita, de euforie pura, de entuziasm deznadajduit, care preludeaza o mare iubire. O iubire nemotivata, fara obiect sau avand drept tel viata in sine, setea nepotolita de trairi, nostalgia fiorului aventurii.