Citate de George Toparceanu

Razboiul! El opreste vremea in loc si desfasoara de-a-ndaratelea pe pamant toate etapele civilizatiei omenesti.

Războiul nu este niciodată fatal, dar este întotdeauna pierdut. (Războaiele pe care le-am văzut) © CCC

Razboiul este arta de a ucide in mare si de a face cu glorie ceea ce, facut in mic, duce la spanzuratoare.

De ce sa se omoare oamenii intre ei? Ce am cu cel de dincolo, cand nici nu-l cunosc, si nu-l urasc, pentru ca nu mi-a facut nimic niciodata? De ce sa-l omor daca el, ca si mine, sufera oroarea aceluiasi destin? Oare acolo, de unde-mi pandeste miscarile si-mi ocheste inima, inceteaza el de-a fi un om si de a-mi ramane un frate?

Mamele soldaților uciși sunt judecătorii războiului. (Procesul lui Lucullus, 1951)

In razboi, evenimente extraordinare sunt rezultatul unor cauze banale.

Războiul dezvăluie slăbiciunile unui popor, dar şi virtuţile sale. La guerre révèle à un peuple ses faiblesses, mais aussi ses vertus. (Hier et Demain)

Războiul, am spus mereu, îi obligă pe oameni să-și schimbe standardele, indiferent dacă țara lor a câștigat sau a pierdut. © CCC

Daca la popoarele ce sunt silite sa-si apere drepturile proprii razboiul poate fi considerat ca o dureroasa necesitate, in schimb, la popoarele care cauta sa incalce drepturile altora el devine cea mai odioasa dintre crime.

Daca va ganditi ca violenta nu poate sa insemne justitia, daca va ganditi ca viata umana este sfanta, daca va ganditi ca nu exista doua principii morale, unul care sa condamne uciderea in timp de pace si altul care sa o admita in timp de razboi, refuzati razboiul.

Întrebam aseară luna gânditoare: – Dacă prin poiene a rămas o floare Neculeasă încă pentru draga mea, – Dacă sus, pe dealuri, pe poteci uitate, Pretutindeni unde m-ai văzut cu ea, Raza ta sfioasă printre crengi străbate De-mi încurcă paşii luminoase fire, Deşteptând în cale câte-o amintire, – Dacă până-n ziuă visurile trec Dar rămân în suflet, – pentru ce să plec?…   – Du-te-n lumea largă, pentru totdeauna, Trist şi singur du-te, du-te! zice luna.   Şi-ntrebai lumina sufletului meu: – Dacă fără dânsa timpul trece greu, Dacă lângă dânsa mi-i aşa de bine, Spune-mi, suflet mândru, împăcat cu tine, – Pentru ce, când toate lacrimile trec Fără nici o urmă, – pentru ce să plec?…   Sufletu-mi răspunse: – Pe cărări pustii, Du-te-n lumea largă. Şi să nu mai vii.   Şi-ntrebai atuncea inima-mi trudită: – Cea dintâi, nebuno, căzuşi în ispită, Singură-n tăcere, tu eşti vinovată Că mă cert cu mine şi cu lumea toată. Când stelele nopţii farmec nu mai au Fără ochii dragii, – pentru ce să stau?…   Şi-mi răspunse-n şoaptă (o, inima mea!) – Du-te-n lume singur. Eu rămân cu ea.   (Şoaptele nopţii)

Am considerat intotdeauna ca axiomatica ideea ca satisfacerea nemultumirilor celor invinsi ar trebui sa preceada dezarmarea celor victoriosi.

Ideea de lupta a omului impotriva omului a fost si va ramane o mare, dureroasa si rusinoasa absurditate.

Frumoasă ești, pădurea mea, Când umbra-i încă rară Și printre crengi adie-abia Un vânt de primăvară...   Când de sub frunze moarte ies În umbră viorele, Iar eu străbat huceagul des Cu gândurile mele...   Când strălucesc sub rouă grea Cărări de soare pline, Frumoasă ești, pădurea mea. Și singură ca mine... (Cântec)

Razboiul!...Pentru ce ne uram? Purtati de aceeasi planeta, echipaj al aceleiasi nave, noi suntem solidari. Si daca, pentru a participa astfel la noi sinteze, e bine ca marile civilizatii se infrunta unele pe altele, e monstruos ca se sfasie reciproc…Caci pentru a ne elibera e de ajuns sa devenim constienti de scopul care ne apropie pe unii de altii, cautandu-l impreuna acolo unde el ne uneste pe toti.

Bellum parate, quoniam pacem pati non potuistis. Pregătiţi războiul, fiindcă nu aţi putut răbda pacea. (Titus Livius)

Viciile reunite ale tuturor epocilor si ale tuturor locurilor nu vor egala niciodata nenorocirile produse de un singur razboi.

Războaiele nu se mai poartă în numele suveranului care trebuie apărat, ci în numele existenței tuturor; populații întregi sunt puse să se omoare între ele în numele necesității lor de a trăi. Masacrele au devenit vitale.

Simțul moral al importanței vieții omenești, dorinţa omenească de a uşura puţin din chinurile tuturor acestor sărmani nenorociţi, sau de a le reface curajul distrus, activitatea furioasă și neobosită pe care o face omul în astfel de momente, toate acestea se combină pentru a crea un fel de energie care duce la o dorință pozitivă de a-i alina pe cât mai mulți posibil. (Amintiri de la Solferino) © CCC

De ce nu se gandeste omul, cat traieste, sa se bucure de toata fericirea unei vieti linistite, sa guste toate multumirile care-i ies in cale nechemate, in fiecare clipa, unele mici si nebagate in seama, care alcatuiesc lantul trainic al singurei fericiri adevarate! Numai cand esti insetat, fie­care picatura de apa face mai mult decat un diamant.