Citate de Blaise Pascal

E foarte greu sa apleci urechea la toate glasurile si sa raspunzi tuturor cerintelor si, in afara de asta, s-o scoti la capat cu amaraciunile propriei existente.

Toti oamenii cauta fericirea, fara exceptie; orice mijloace ar folosi, toti tind spre acelasi scop.

Arta de a convinge are un raport direct si cu modul in care oamenii consimt la ceea ce li se propune si cu starea lucrurilor pe care vrem sa-i facem sa creada.

Toata ratiunea noastra cedeaza in fata sentimentelor.

Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. (Cugetari) Blaise Pascal Se regăsește în această frază tema pascaliană a condiției modeste a omului, fragil ca o trestie pentru că este muritor (fragilitatea menținerii lui în mijlocul atâtor împrejurări ostile) și a măreției omului pentru că dispune de rațiune. “Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. Pentru a-l zdrobi, nu e nevoie ca întregul univers să se înarmeze: un abur, o picătură de apă ajunge să-l ucidă. Dar chiar dacă universul l-ar zdrobi, omul încă ar fi mai presus decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare și ce avantaj are universul asupra lui, dar universul nu știe nimic. Așadar, toată demnitatea noastră își are temeiul în gândire. De aceasta trebuie să ținem noi, iar nu de întinderea și durata cărora nu le-am putea face față. Să ne străduim deci să gândim curat: iată principiul moralei.” Ce poate fi mai vulnerabil decât un om? Locuitor efemer al unei planete pierdute într-un colț al universului, existența sa nu este decât un scurt moment între naștere și moarte. Puterea sa este neglijabilă: o lovitură greșită, o simplă adiere otravită, este suficientă pentru a-l ucide. Chiar și rațiunea care este mândria sa nu-l poate salva: nu știe nici de unde vine, nici unde se duce și cade din incertitudine în eroare, fără un punct fix care să-l sprijine. Și totuși, nu este oare tocmai această clarviziune, această conștientizare a propriei sale stări mizerabile, cea care îl ridică imediat deasupra restului Creației? Căci, chiar dacă „universul l-ar zdrobi”, observă Pascal, „omul ar fi totuși mai nobil decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare, iar universul nu știe nimic despre avantajul pe care îl are asupra lui.” Conștiința inversează astfel ordinea valorilor: pentru că este înzestrat cu gândire, omul este investit cu o grandoare paradoxală, născută din înțelegerea propriei insignifianțe. De ce să căutăm demnitatea umană într-o contradicție? Ideea devine mai clară dacă ne referim la religia creștină, pe care o apără Pascal. Măreția omului provine din originea sa divină, iar mizeria sa din păcatul originar. A ne îndrepta către prima ar fi o sursă de mândrie, iar a ne întrista pentru cea de-a doua ar fi un motiv de disperare. Dar iubirea lui Iisus Hristos, întruchiparea sublimă a lui Dumnezeu în mizeria umană, ne permite să ne recunoaștem pe noi înșine și să dorim să fim ca El. Întreaga demnitate umană constă în gândire. Gândirea şi conştiinţa de sine, iată măreţia omului capabil să cuprindă lumea întreagă cu înţelegerea sa: “Demnitatea nu trebuie sa mi-o caut nicidecum prin întindere, ci prin buna rânduială a gândirii mele. Stăpânind pământuri, nu voi avea nici un avantaj. În întindere, universul mă cuprinde și mă înghite ca pe o nimica toată; prin gândire, eu îl cuprind.” La două secole după Pascal, filosoful german Friedrich Nietzsche va ironiza și el mândria umană. Dar, căutând măreția umană, odată ce pretențiile acesteia sunt înlăturate, ajunge la o concluzie complet diferită: “Zici „Eu" şi te făleşti cu-acest cuvânt. Însă există ceva şi mai mare — în care tu nu vrei să crezi: e corpul tău şi raţiunea lui cea mare: iar ea nu spune Eu, însă se poartă ca un Eu.” © CCC

Lucrurile sunt adevarate sau false, in functie de unghiul din care sunt privite.

In elocinta trebuie sa existe si elementul agreabil si elementul real; dar e necesar ca elementul agreabil sa fie el insusi bazat pe real (adevar).

Daca omul s-ar cerceta mai intai pe sine, ar vedea in ce masura e capabil sa se depaseasca.

Egoismul inspiră atâta dezgust încât noi am inventat politeţea pentru a-l ascunde, dar el străpunge tot ceea ce-l acoperă şi se trădează în orice împrejurare. (Baza moralei, 1840)

E dulce de pe mal sa vezi pe altul Cum se trudeste, cand noianul marii E rascolit de vanturi. Nu fiindca Te-ar desfata pe tine chinul altuia, Ci pentru ca-i placut sa vezi cu ochii De cate rele esti scutit tu insuti.

Un egoist nu poate iubi un prieten; dar nu se poate lipsi de prieteni: el nu s-ar iubi niciodata de-ajuns de unul singur. © CCC

Noi nu vrem ca ceilalti sa ne insele; nu gasim drept ca ei sa vrea sa fie stimati de noi mai mult decat merita. Nu este drept sa-i inselam nici noi si nici ca ei sa ne stimeze mai mult decat meritam.

Spiritul isi are ordinea lui, care consta in principii si demonstratii. Inima o are pe a ei. Nu cauti a dovedi ca trebuie sa fii iubit, expunand in ordine cauzele iubirii: acest lucru ar fi ridicol.

Ratiunea este metoda lenta si intortocheata prin care cei care nu stiu adevarul il descopera.

Oamenii sunt atat de obligatoriu nebuni, incat a nu fi nebun inseamna a fi nebun de un alt fel de nebunie.

Te convingi mai bine, de obicei, prin motivele pe care le-ai gasit singur, decat prin acelea aparute in spiritul altuia.

Prin negura egoismului nu strabate lumina adevarului, nici caldura frumosului.

Ce vanitate este pictura care atrage admirația noastra prin asemănarea lucrurilor la care nu admirăm deloc originalele. (Cugetari) Blaise Pascal Pascal reia ideea antica, contestata astăzi, că arta imită natura. Dar dacă imităm modele proaste, ar trebui să admirăm copia doar pentru că imitația este fidela originalului? Critica pascaliana se situeaza mai ales in planul moral. Artistul trebuie să reprezinte subiecte imorale? Această critică a artei, clasica, este de inspiratie platoniciana.

Dreptatea fara forta este neputincioasa, forta fara dreptate este tiranica.

Inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște. (Cugetări)