Citate de Blaise Pascal

Filozofia e ,,Bemolul" vietii. Toate tonurile sufletesti le adanceste cu o jumatate de ton.

Cum e omul, asa e filosofia lui.

Iubirea este bucuria însoțită de ideea unei cauze exterioare. (Etica) Baruch Spinoza “Iubirea nu este nimic altceva decat o bucurie care insoteste ideea unei cauze exterioare, iar ura, nimic altceva decat o tristete care insoteste ideea unei cauze exterioare.” Cu alte cuvinte, a iubi inseamna a experimenta bucuria la ideea existenței altuia. Această definiție a iubirii frapeaza prin simplitatea sa luminoasa, dar și printr-o simplitate singulara, în comparație cu complexitatea experienței iubirii, ce imbină plăcerea și durerea, plenitudinea si esecul. Oare pentru Spinoza orice iubire era scutita de suferinta și el a ignorat nefericirea de a iubi prin faptul că iubirea se defineste ca bucurie ce poate fi si sursă de nefericire? Dar, daca nu ar fi bucurie, nimeni nu s-ar atasa atat de mult de ea, alergand spre propria suferinta. Prin urmare, fara iubire, nu exista nici nefericire, dar nici mântuire. Definitia conform careia iubirea este considerata o forma de bucurie, o bucurie însoțită de ideea unei cauze exterioare, explică esenţa iubirii. Iubirea este bucurie, adica alterarea puterii de a acționa, care este în prim-plan în fața obiectului. Este doar percepția noastră asupra acestui obiect care ne face să credem că el este cauza iubirii. Definiția tradițională conform careia iubirea este voinţa aceluia care iubeşte de a se uni cu lucrul iubit nu exprimă esenţa iubirii, ci proprietatea sa. Astfel, această proprietate constă în voinţa aceluia care iubeşte de a se uni cu lucrul iubit, neintelegand prin voinţă un consimţământ sau o deliberare sau o decizie liberă şi nici dorinţa de a se alătura lucrului iubit, când el lipseşte, sau de a-l avea mereu prezent, când el este de faţa. Iubirea poate fi conceputa fără una sau alta din aceste dorinţe. Prin voinţă se înţelege mulţumirea/satisfactia celui care iubeşte, datorita prezenţei lucrului iubit, prin care bucuria aceluia care iubeşte este întărită sau cel puţin, alimentată. Alte afecte sunt derivate succesiv și explicate în același mod. Astfel, contrariul iubirii, în următoarea definiție, “Ura este tristețea însoțită de ideea unei cauze exterioare”.

Ultimul lucru pe care-l afli scriind o carte este cu ce trebuie sa incepi.

Ratiunea este metoda lenta si intortocheata prin care cei care nu stiu adevarul il descopera.

Lenevia este mama filosofiei. (Leviatan) Thomas Hobbes Se face referire aici la ceea ce gânditorii antici numeau “otium”, adica timpul liber sau odihna filosofica (otium filosoficum). Activitatea filosofică este o activitate cu normă întreagă, incompatibila cu alte activități. Aceasta presupune activitatea unui spirit liber și, de asemenea, eliberat de activitatile fizice. Astfel, filosofia nu există decat în societatile in care functioneaza diviziunea muncii și, acolo unde există filosofi, altii lucreaza pentru a le permite sa supraviețuiasca. Otium: termen latin abstract, avand o varietate de sensuri, inclusiv acela de timp liber în care o persoană se poate bucura prin intermediul alimentatiei, jocului, odihnei, contemplarii și eforturilor academice. Alteori, se referă la timpul pensionarii unei persoane după exercitarea serviciului in sectorul public sau privat, opus "vieții publice active". Otium poate avea si sensul de timp liber temporar, sporadic. Acesta poate avea implicații intelectuale, virtuoase sau imorale. Inițial, se referea la retragerea din activitatea cotidiana de comert (negotium) sau afaceri, in vederea angajarii în activități care erau considerate a fi de valoare artistica sau informative (adică discutii, scris, filosofie). Avea un sens special in cazul oamenilor de afaceri, diplomaților, filosofilor și poeților. Otium elegans: in latina, odihnă rafinată. Prin aceasta expresie se desemnau preocupările spirituale și, în genere, activitatea intelectuală, deoarece anticii își dedicau timpul liber studiului.

Plăcerea este începutul și sfârșitul unei vieți fericite. (Scrisoare către Menoiceus) Epicur “Inceput" înseamnă atât "debut", cat și "principiu". "Sfarsit" înseamnă atât "incheiere", cat și "scop", "obiectiv". Epicur considera că plăcerea este atât ceea ce ar trebui să serveasca drept principiu pentru ghidarea acțiunilor oamenilor, cat si scopul pe care acestia ar trebui sa-l urmareasca. Această frază rezumă doctrina placerii. Epicur credea că plăcerea este cel mai mare bine. Dar modalitatea de a atinge placerea consta in a trăi o viata modesta și in a dobândi cunoștințe despre mecanismele lumii și limitarea dorințelor. Toate acestea conduc la atingerea unei stari de liniște sufleteasca (ataraxia) și eliberarea de sub imperiul fricii (griji, temeri), precum și absența suferintei corpului, a durerii (aponia). Combinația acestor două stari ar trebui să constituie fericirea în cea mai înaltă forma. Deși epicureismul este o formă de hedonism, în măsura în care acesta declară plăcerea ca fiind singurul bine intrinsec, concepția sa despre absenta suferintei drept cea mai mare plăcere și pledoaria sa pentru o viață simplă il face diferit de "hedonism", așa cum este înțeles de obicei.

***

Epicureism: școală filosofica fondata de Epicur în Atena, în 306 î.e.n. Aceasta a concurat cu o alta mare scoala de gândire a timpului, stoicismul, fondată în 301 î.e.n. Epicureismul este axat pe căutarea unei fericiri și a unei înțelepciuni al căror obiectiv este atingerea ataraxiei, pacea sufletului. Este o doctrină materialistă și atomista. Hedonism: doctrină filozofică greacă conform careia plăcerea si evitarea suferintei este scopul existenței umane. Stoicism: curent filozofic în Grecia și Roma antică, care conținea elemente materialiste în ceea ce privește problema cunoașterii și care în domeniul eticii susținea că oamenii trebuie să trăiască potrivit rațiunii, să renunțe la pasiuni și la plăceri, să considere virtutea ca singurul bun adevărat și să se dovedescă neclintiți în fața vicisitudinilor vieții. Menoiceus sau Menoeceus: in mitologia greacă, este tatal lui Creon (regent al Tebei), al Jocastei (mama lui Oedip) și al lui Hipponome.

Natura nu face nimic inutil. Aristotel Aristotel credea că totul are un sens în natură, că nimic nu este inutil. Această teză va fi considerata ca o evidentă timp de peste două milenii. Se ragăseste, de exemplu, la Kant.

In domeniul filosofiei nu exista certitudini absolute si, in lipsa de demonstratii hotaratoare, pot ramane in picioare puncte de vedere variate, impartasite dupa circumstante si mai cu seama dupa temperament.

Adevarata filosofie este sa inveti sa vezi lumea din nou.

Parerea care va inabusi pe cea a poporului este ea insasi menita pieirii.

Cand un discurs firesc zugraveste o pasiune sau un efect, descoperim si in noi insine adevarul pe care il auzim, dar, nestiind ca el se afla acolo, suntem gata sa-l iubim pe cel care ne-a facut sa-l simtim; caci nu dintre-ale lui ni-l impartaseste, ci dintre-ale noastre. Binele pe care ni-l face ne indeamna sa-l iubim, in afara de faptul ca inima este inclinata sa-l indrageasca tocmai pentru aceasta comuniune a intelegerii.

Filosofia este de fapt nostalgie - dorul de a fi pretutindeni acasa.

Cine va voi sa cunoasca pe deplin vanitatea omului n-are decat sa priveasca cauzele si efectele dragostei.

Intr-un stat, adică într-o societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a putea face ceea ce trebuie să vrei şi nu în a fi constrâns să faci ceea ce nu trebuie să vrei. „Libertatea politică nu constă defel în a face ceea ce vrei. Intr-un stat, adică într-o societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a putea face ceea ce trebuie să vrei şi în a nu fi constrâns să faci ceea ce nu trebuie să vrei.” Charles L. de Montesquieu In citatul complet, Montesquieu se referă in mod explicit la libertatea politică, dar aprecierile lui sunt valabile în cazul oricărei forme de libertate. Intotdeauna excesul de libertate distruge libertatea: “Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; şi dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel .” Dacă legea limitează libertatea, ea este în acelaşi timp şi condiţia ei. In fond, libertatea este puterea de a se supune legii. Legea care asigura libertatea individuala este cea care se conformează justiției și nu poate nici sa-i impiedice pe cetateni de la îndeplinirea indatoririlor lor, nici sa-i constranga să acționeze împotriva lor. Montesquieu dă o altă formulare acestui principiu: “Un lucru nu este drept pentru că este legiferat. Dar trebuie să fie legiferat pentru ca este drept.” (Cugetarile mele) Romanii obișnuiau să spună: "Dura lex sed lex" (Legea e dura, dar e lege). Legea trebuie să se aplice, iar dacă pare prea dura (sau, mai general spus, inadecvata) trebuie să fie mai degrabă schimbata, decât eludată: "Uneori este necesar să se schimbe anumite legi, dar acest lucru se intampla rareori, iar atunci când se întâmplă, trebuie să fie modificate cu o mână tremurânda." (Montesquieu) © CCC

Filosofia nu e o iluzie: ea e algebra istoriei.

Cand fiecare privim lucrurile sub alte aspecte si cu alti ochi, nu putem sa le gasim toti la fel.

Dorința este însăși esența omului. Baruch Spinoza (1632-1677), Etica Adam și Eva, alungați din paradis pentru încălcarea legii divine, condamnă umanitatea să poarte povara păcatului originar. Ei pecetluiesc natura blestemată a dorinței, un rău cu o mie de fațete și ispite insidioase de care omul ar trebui să se ferească pentru a nu-și pierde sufletul. Dar aceasta nu este una dintre acuzațiile false ale culturii noastre? Conform lui Baruch Spinoza, „dorința este însăși esența omului”, definită ca pofta conștientă de sine, care determină ființa umană să acționeze și să tindă spre perseverență în propria existență. Această dorință (conatus) reprezintă forța vitală activă, nu doar o simplă lipsă prin care omul se raportează la lume. Scriind că dorința constituie esența - cu alte cuvinte, însăși identitatea - omului, Spinoza îl plasează în cadrul Naturii. Ca toate ființele vii, ființele umane sunt înzestrate cu o poftă de viață, o tendință de a acționa și de a persevera în existența lor. În mod fundamental, dorința este, așadar, inocentă, dincolo de orice judecată sau condamnare. Totuși, ceea ce se numește „instinct” la animale este dorință pentru oameni, deoarece oamenii sunt conștienți de ea și o exprimă la o scară mai largă decât simpla reproducere sau supraviețuire: dorința de creație artistică, iubire sau bunătate față de ceilalți... Spinoza definește dorința ca pofta (appetitus) însoțită de conștiința ei. Dorința este manifestarea conatusului, adică efortul fiecărui lucru de a persista în ființa sa. Dorința este esența activă a omului, ceea ce înseamnă că omul nu este un spectator pasiv, ci o ființă definită prin acțiunile și afecțiunile (emoțiile) care îi guvernează existența. Prin urmare, pentru Spinoza, a fi om înseamnă a fi un subiect al dorinței, o ființă care urmărește activ ceea ce consideră că îi sporește puterea de a exista. Pe scurt, dacă oamenii pretind că renunță la dorință, ar echivala nu doar cu negarea propriei naturi, ci și cu privarea de energia care este singura ce le poate alimenta bucuria. Cu toate acestea, Spinoza nu legitimează fiecare dorință sau capriciu și nici nu pledează pentru savurarea frenetică a divertismentului, așa cum o încurajează societatea noastră de consum. Reevaluarea dorinței se înscrie în perspectiva unei Etici al cărei scop este de a învăța să cunoaștem și să stăpânim această vitalitate în vederea unei existențe binecuvântate, adică una împlinită moral. Dacă dorința este rațiunea noastră de a fi, fericirea ar putea consta în atingerea satisfacției. Doar dacă, așa cum sugerează filosoful englez Thomas Hobbes, ea rezidă mai mult în urmărirea decât în ​​obținerea ei: „Fericirea este o înaintare continuă a dorinței, de la un obiect la altul, obținerea primului fiind totuși doar calea care duce către al doilea.” © CCC

A nu cunoaste istoria filosofiei este ca si cum n-ai iesit niciodata din tara ta.