Citate de Charles L. de Montesquieu

Iubirea este bucuria însoțită de ideea unei cauze exterioare. (Etica) Baruch Spinoza “Iubirea nu este nimic altceva decat o bucurie care insoteste ideea unei cauze exterioare, iar ura, nimic altceva decat o tristete care insoteste ideea unei cauze exterioare.” Cu alte cuvinte, a iubi inseamna a experimenta bucuria la ideea existenței altuia. Această definiție a iubirii frapeaza prin simplitatea sa luminoasa, dar și printr-o simplitate singulara, în comparație cu complexitatea experienței iubirii, ce imbină plăcerea și durerea, plenitudinea si esecul. Oare pentru Spinoza orice iubire era scutita de suferinta și el a ignorat nefericirea de a iubi prin faptul că iubirea se defineste ca bucurie ce poate fi si sursă de nefericire? Dar, daca nu ar fi bucurie, nimeni nu s-ar atasa atat de mult de ea, alergand spre propria suferinta. Prin urmare, fara iubire, nu exista nici nefericire, dar nici mântuire. Definitia conform careia iubirea este considerata o forma de bucurie, o bucurie însoțită de ideea unei cauze exterioare, explică esenţa iubirii. Iubirea este bucurie, adica alterarea puterii de a acționa, care este în prim-plan în fața obiectului. Este doar percepția noastră asupra acestui obiect care ne face să credem că el este cauza iubirii. Definiția tradițională conform careia iubirea este voinţa aceluia care iubeşte de a se uni cu lucrul iubit nu exprimă esenţa iubirii, ci proprietatea sa. Astfel, această proprietate constă în voinţa aceluia care iubeşte de a se uni cu lucrul iubit, neintelegand prin voinţă un consimţământ sau o deliberare sau o decizie liberă şi nici dorinţa de a se alătura lucrului iubit, când el lipseşte, sau de a-l avea mereu prezent, când el este de faţa. Iubirea poate fi conceputa fără una sau alta din aceste dorinţe. Prin voinţă se înţelege mulţumirea/satisfactia celui care iubeşte, datorita prezenţei lucrului iubit, prin care bucuria aceluia care iubeşte este întărită sau cel puţin, alimentată. Alte afecte sunt derivate succesiv și explicate în același mod. Astfel, contrariul iubirii, în următoarea definiție, “Ura este tristețea însoțită de ideea unei cauze exterioare”.

Pentru a fi liber, trebuie sa sacrifici ceva din ce ai.

Poporul este singurul pe care putem conta pentru a ne păstra libertatea. © CCC

Cu cat un stat e mai corupt, cu atat are mai multe legi.

Cuget (Gândesc), deci exist. - Cogito, ergo sum. (Discurs asupra metodei) René Descartes Cartezianismul desemnează o mișcare filosofică ce susține principiile și teoriile gândirii lui René Descartes (forma latinizată, Renatus Cartesius). Cartezianismul s-a evidențiat, mai ales, prin prima lucrare filosofică publicată în limba franceză, celebrul Discurs asupra metodei (1637), subintitulată "pentru a ne conduce bine rațiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe”, ce expune trăsăturile fundamentale ale metodei sale. Adevăratul punct de pornire al filosofiei carteziene este dubiul. Descartes ne asigură că orice act de îndoială constituie manifestarea unui act de gândire. Oricât de numeroase ar fi erorile în care se angajează gândirea noastră, realitatea ei se impune ca un fapt indubitabil: Dubito cogito, cogito ergo sum (mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist). Descartes formulează descoperirea lui “cogito” în Discurs asupra metodei. La sfârșitul îndoielii, își dă seama că este imposibil să se îndoiască de gândire pentru că a te îndoi înseamna a gândi. Deci, dacă gândesc, înseamnă, în mod necesar, că exist. Formularea sugerează că existența este dedusă din gândire. În realitate, "exist", este deja în "cuget" prin pronumele personal "Eu" (cuget). În Meditații metafizice (Meditationes de prima philosophia, 1641), lucrare care se dorește mai riguroasă, ideea va fi dezvoltată mai pe larg, iar formularea lui “cogito” va fi într-o formă diferită: Ego sum, ego existo (Eu sunt, eu exist). Faima acestei formule îi ascunde originalitatea, căci nu este evident să deduci propria ființă din propria gândire. Cum poate conștiința să fie o dovadă a existenței noastre? Ambiția lui Descartes este de a obține un adevăr indubitabil. Cu toate acestea, materialitatea lumii exterioare, pe care o considerăm evidentă, de la sine înțeleasă, nu este atât de certă, după cum o demonstrează iluziile noastre optice sau chiar experiența obișnuită a visului, a cărei impresie de realitate este foarte convingătoare. În mod similar, familiaritatea pe care o menținem cu corpul nostru, deși pare a fi o dovadă mai concretă a ființei noastre, nu rezistă unei examinări atente, așa cum ilustrează relatările amputaților care experimentează senzații „fantomatice” în membrele lor. Prin urmare, nici lumea, nici corpul nu oferă un adevăr cert. Pe de altă parte, deși mă pot îndoi de orice, însuși actul de a mă îndoi și, prin urmare, de a gândi, este o realitate incontestabilă. Conținutul gândurilor mele, ceea ce îmi imaginez, memorez sau calculez, se poate dovedi fals sau iluzoriu. Totuși, acest lucru nu pune sub semnul întrebării prezența gândului meu, care rămâne fără îndoială. Chiar dacă aș afirma că nu exist, nu aș înceta să exist. De aceea, dacă gândesc (cogito), atunci sunt (ergo sum), adică exist, cel puțin în ceea ce privește conștiința. La Descartes, experiența gândirii întemeiază în acest sens, primul dintre adevăruri, chiar dacă, paradoxal, rămâne cel mai dificil de înțeles... poate pentru că este atât de intim legată de noi încât nici măcar nu o mai percepem. „Deci exist”? Totuși, nu trebuie confundată certitudinea existenței mele cu valoarea persoanei mele. „A fi” este un lucru, a exista ca o subiectivitate autentică este altceva. De aici și observația destul de amară a filosofului danez Søren Kierkegaard: „Majoritatea oamenilor sunt niște «Eu»-ri prescurtate; ceea ce natura a dorit să fie modelat ca un «Eu» este în curând tocit într-un simplu subiect la persoana a treia.”

 ***

Descartes a publicat lucrarea Discurs asupra metodei, în 1637, în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea. Patru ani mai devreme, la Roma, Galileo fusese condamnat de către Biserică pentru că a îndrăznit să contrazică acest adevăr bine stabilit de Biblie: Soarele se învârte în jurul Pământului, centrul lumii create de Dumnezeu. "Cuget, deci exist”, simbolizeaza gândirea carteziana, in loc de a o rezuma. Această afirmatie, ce pare o evidenta, pune bazele gândirii raționale. Mare cunoscator al clasicilor latini, filosoful s-a inspirat, probabil, din intuiția Sf. Augustin, în secolul al V-lea, care scria în Cetatea lui Dumnezeu: "Si enim fallor, sum" ("Căci, dacă nu mă înșel, exist"). In Discursul său, Descartes povesteste cum meditațiile sale l-au condus la a pune totul la îndoială, cu excepția unui singur lucru: "In timp ce voiam sa gandesc astfel, că totul era fals, trebuia in mod necesar ca eu, cel care gandeam, sa fi fost ceva. Și observând că acest adevăr, cuget, deci exist, era atât de ferm și atat de sigur, incat toate presupunerile cele mai extravagante ale scepticilor nu ar fi putut sa-l zdruncine, am considerat că l-as putea admite fără probleme drept primul principiu al filosofiei pe care o cautam." Angajandu-se să reconstruiască întreaga filosofie pe baze solide, Descartes pune în aplicare o îndoială metodică, constand in eliminarea a tot ce nu este absolut sigur. Astfel, descopera ca, deși simțurile și raționamentele sale il inseala adesea, rămâne adevarat faptul ca eu, cel care sunt pe punctul de a ma indoi, sunt ceva, altfel spus, eu exist. Această certitudine a propriei sale existențe devine de acum inainte un adevar fundamental, primordial, putand servi ca punct de sprijin pentru filosofia pe care o va dezvolta, considerata astfel ca exemplara pentru filosofia moderna, ce plasează subiectul în centrul construcției cunoasterii. Elaborand o metoda “pentru a ne conduce bine ratiunea și a cauta adevărul în științe", Descartes dorea să verifice prin raționament toate adevărurile pe care le prelua. Ca si Galileo, era convins, in secret, că si dacă am vedea clar Soarele rotindu-se, aceasta nu ar dovedi că el se rotește. Lucid in ceea ce priveste dificultatea demersului, i-a scris editorului său: "Chiar daca ar fi prea putini oameni in lume care ar fi capabili să inteleaga rationamentele mele, nu e vina mea, si ele nu sunt mai puțin adevarate pentru asta." Când parodia se amesteca... Mica fraza a devenit celebra, fiind parodiata sub toate formele. Astfel, aflat in mijlocul unui corpus foarte bogat, Paul Valéry a spus: "Uneori, cuget; și, uneori, exist"; iar Albert Camus: "Ma revolt, deci exist." [Corpus: culegere sau colecție de texte, documente, inscripții, legi etc.] © CCC

Majoritatea oamenilor sunt niște "Eu"-ri prescurtate; ceea ce natura a dorit să fie modelat ca un "Eu" este în curând tocit într-un simplu subiect la persoana a treia. Acest citat, atribuit filosofului danez Søren Kierkegaard, fiind notat în jurnalele sale în anul 1854, evidențiază pierderea individualității și autenticității la majoritatea ființelor umane. Concepuți de natură să fie subiecți singulari („eu”), oamenii devin „el” sau „ea” interschimbabili, reduși la simpli subiecți pasivi. Mesajul reflectă critica profundă a filosofului la adresa conformismului social care uniformizează individualitatea, originalitatea, anihilând personalitățile distincte și cufundându-le în marea masă colectivă. „Eul” autentic: Kierkegaard credea că fiecare om se naște cu potențialul de a fi un „Eu” unic, o individualitate asumată în fața lui Dumnezeu și a propriei conștiințe. [„Eu-rile” prescurtate denotă pierderea unei identități distincte, reducerea individului la o versiune slăbită a sa.] Depersonalizarea: sub presiunea societății, a mulțimii și a opiniilor gata fabricate, individul își pierde unicitatea. El încetează să mai fie un subiect activ (un „Eu”) și devine un simplu obiect pasiv, o entitate generică ce poate fi descrisă la persoana a treia („el” sau „se spune că...”). [Eul este tocit, adică individualitatea se pierde din cauza conformismului social sau a lipsei de implicare existențială.] [Persoana a treia, simbolizează anonimatul, pasivitatea și perceperea de sine ca un obiect, mai degrabă decât ca un subiect conștient și activ.] În esență, autorul deplânge transformarea omului dintr-o ființă originală într-o simplă copie a masei sociale. Gândirea lui Kierkegaard subliniază nevoia de a te afirma ca un individ autentic în fața conformismului mulțimii. © CCC

Omul este inteligent pentru ca are o mana.

Anaxagora

Pentru Anaxagora, intrucat avem mâini, am devenit ființele cele mai inteligente din Univers. Aceasta idee va fi reluata de filosofii moderni, pentru care inteligența este în primul rând practică, înainte de a fi contemplativă (deci inteligența este în primul rând tehnica). Aristotel va inversa aceasta afirmatie: Pentru ca este inteligent, omul are mâini (în caz contrar, omul nu ar sti sa se foloseasca de ele, iar natura nu ofera nimic fara efort).

Nu te indragosti: fii a ta, nu a mea sau a oricarui altcuiva.

Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. (Cugetari) Blaise Pascal Se regăsește în această frază tema pascaliană a condiției modeste a omului, fragil ca o trestie pentru că este muritor (fragilitatea menținerii lui în mijlocul atâtor împrejurări ostile) și a măreției omului pentru că dispune de rațiune. “Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. Pentru a-l zdrobi, nu e nevoie ca întregul univers să se înarmeze: un abur, o picătură de apă ajunge să-l ucidă. Dar chiar dacă universul l-ar zdrobi, omul încă ar fi mai presus decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare și ce avantaj are universul asupra lui, dar universul nu știe nimic. Așadar, toată demnitatea noastră își are temeiul în gândire. De aceasta trebuie să ținem noi, iar nu de întinderea și durata cărora nu le-am putea face față. Să ne străduim deci să gândim curat: iată principiul moralei.” Ce poate fi mai vulnerabil decât un om? Locuitor efemer al unei planete pierdute într-un colț al universului, existența sa nu este decât un scurt moment între naștere și moarte. Puterea sa este neglijabilă: o lovitură greșită, o simplă adiere otravită, este suficientă pentru a-l ucide. Chiar și rațiunea care este mândria sa nu-l poate salva: nu știe nici de unde vine, nici unde se duce și cade din incertitudine în eroare, fără un punct fix care să-l sprijine. Și totuși, nu este oare tocmai această clarviziune, această conștientizare a propriei sale stări mizerabile, cea care îl ridică imediat deasupra restului Creației? Căci, chiar dacă „universul l-ar zdrobi”, observă Pascal, „omul ar fi totuși mai nobil decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare, iar universul nu știe nimic despre avantajul pe care îl are asupra lui.” Conștiința inversează astfel ordinea valorilor: pentru că este înzestrat cu gândire, omul este investit cu o grandoare paradoxală, născută din înțelegerea propriei insignifianțe. De ce să căutăm demnitatea umană într-o contradicție? Ideea devine mai clară dacă ne referim la religia creștină, pe care o apără Pascal. Măreția omului provine din originea sa divină, iar mizeria sa din păcatul originar. A ne îndrepta către prima ar fi o sursă de mândrie, iar a ne întrista pentru cea de-a doua ar fi un motiv de disperare. Dar iubirea lui Iisus Hristos, întruchiparea sublimă a lui Dumnezeu în mizeria umană, ne permite să ne recunoaștem pe noi înșine și să dorim să fim ca El. Întreaga demnitate umană constă în gândire. Gândirea şi conştiinţa de sine, iată măreţia omului capabil să cuprindă lumea întreagă cu înţelegerea sa: “Demnitatea nu trebuie sa mi-o caut nicidecum prin întindere, ci prin buna rânduială a gândirii mele. Stăpânind pământuri, nu voi avea nici un avantaj. În întindere, universul mă cuprinde și mă înghite ca pe o nimica toată; prin gândire, eu îl cuprind.” La două secole după Pascal, filosoful german Friedrich Nietzsche va ironiza și el mândria umană. Dar, căutând măreția umană, odată ce pretențiile acesteia sunt înlăturate, ajunge la o concluzie complet diferită: “Zici „Eu" şi te făleşti cu-acest cuvânt. Însă există ceva şi mai mare — în care tu nu vrei să crezi: e corpul tău şi raţiunea lui cea mare: iar ea nu spune Eu, însă se poartă ca un Eu.” © CCC

Legile, desi sunt sau ar trebui sa fie conventii intre oameni liberi, nu au fost, cel mai adeseori, decat instrumentul pasiunilor catorva, ori s-au nascut dintr-o necesitate intamplatoare si trecatoare.

Daca impui zece mii de norme juridice, distrugi orice urma de respect pentru lege!

Nu exista ceva mai bun pentru un stat decat legi bine alcatuite.

Tehnica ne face stăpânii și posesorii naturii. (Discurs asupra metodei) René Descartes Descartes vedea in tehnică implementarea puterii omului capabil sa utilizeze natura conform propriilor sale scopuri. Apariția tehno-științelor și a amenințărilor asupra mediului înconjurător cauzate de dezvoltarea tehnicii determina nuantarea afirmației carteziene.

Pentru fericirea statelor, ar trebui ca filosofii sa fie regi sau regii sa fie filosofi. (Republica) Platon Platon evocă aici teoria "filosofilor-regi". El crede că nu există nimic mai rău decât ca statele să fie conduse de către ignoranți. Gândind politica ca o competenta, el ajunge la concluzia că acela care știe (filosoful) trebuie sa guverneze. Pentru aceasta, este necesar, fie ca filosofii sa aiba acces la guvernare, fie ca cei care guvernează sa devina filosofi. Toată viața sa, Platon a incercat în zadar sa realizeze acest proiect.

Il numesc liber pe acela care este condus numai de ratiune.

Dobândirea minunatelor mijloace de producție n-a adus libertatea, ci grija și foametea. (Cum văd lumea, 1934)

Fiecare dintre noi va muri singur. (Cugetari) Blaise Pascal “Suntem nişte caraghioşi dacă ne bizuim pe tovărăşia semenilor noştri! La fel de nevolnici şi neputincioşi ca şi noi, ei nu ne vor ajuta; fiecare dintre noi va muri singur. Trebuie, aşadar, să ne purtăm ca şi cum am fi singuri.” Moartea este o experiență solitara ce nu poate fi împărtășită cu nimeni. Se poate afirma, de asemenea, ca ea ne caracterizează, pe fiecare in parte, prin felul in care are loc si prin modul in care este intampinata. Moartea este o experienta individuala, singulara, imposibil de împărtășit. © CCC

Mai bine o libertate primejdioasa decat o sclavie linistita.

Ceea ce face puterea legii e dreptatea pedepsei, mai degrabă decât asprimea ei. (Spiritul legilor)

Eul nu este stăpân în propria casă. Sigmund Freud (1856-1939), Straniul și alte eseuri Freud nu a descoperit inconștientul. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, se stabilise deja că anumite evenimente mentale au loc în afara domeniului conștiinței noastre. Dar, înființând psihanaliza, Freud a făcut din inconștient forța motrice a vieții psihice. Observațiile sale clinice l-au condus la presupunerea unei fierberi interioare de impulsuri, imagini și temeri, din care introspecția surprinde doar fragmente împrăștiate. Originea acestei vieți psihice rămâne obscură, deoarece conștiința este doar o zonă la suprafața minții, ca vârful unui aisberg (partea scufundată fiind inconștientul). Freud a comparat psihicul cu un aisberg și asemenea unui aisberg, nouă zecimi din psihic sunt invizibile, scufundate în inconștient. Astfel, adevărata semnificație a emoțiilor și comportamentelor este rareori cea pe care le-o atribuim spontan. Știu măcar de ce am visat-o, de ce detest mulțimile, de ce apreciez aranjamentele simetrice, de ce pierd mereu un anumit obiect...? Inventarea psihanalizei a fost o răsturnare filosofică, nu doar pentru că a demonstrat importanța dorințelor sexuale în construirea identității, ci mai presus de toate pentru că a provocat o ofensă imensă omenirii. Urmându-l pe Copernic, care a arătat oamenilor că Pământul, departe de a fi în centrul lumii, e un mic satelit în adâncurile universului, după Darwin, care i-a învățat că nu erau nicidecum apogeul Creației, ci doar o simplă specie animală în vastul proces al Evoluției, Freud s-a străduit să le dezvăluie că nici măcar nu erau stăpâni ai propriilor minți. O umilință salutară? Această reducere a ființelor umane la impulsurile lor nu a fost pe placul tuturor. De exemplu, acestea sunt cuvintele filosofului francez Alain, un contemporan al lui Freud: „Freudianismul, atât de faimos, este o artă de a inventa un animal redutabil în fiecare om.”

***

Straniul este un concept descris de psihologul Sigmund Freud ca fiind sentimentul straniu sau tulburător care apare atunci când un obiect familiar este prezentat într-un mod straniu sau neobișnuit. Artiștii suprarealiști, care au căutat să dezvăluie subconștientul și să-l reconcilieze cu realitatea, au folosit adesea acest concept combinând obiecte familiare în moduri neașteptate și bizare. Această abordare a creat un sentiment de neliniște, provocând percepția privitorului asupra realității.