Citate filosofice explicate

Nu e cu putinţă să născoceşti ceva atât de original şi de incredibil care să nu fi fost deja spus de vreunul dintre filozofi. *

Nimeni sa nu intre aici daca nu a studiat geometria. sau Nimeni sa nu intre aici daca nu este geometru. Platon (427-348 i.e.n.) Platon a gravat acest dicton pe frontonul Academiei pe care a fondat-o. Aceasta fraza  imperativa însemna ca trebuie sa cunosti matematica (care în momentul acela era geometria) înainte de a studia filozofia. Matematica este, într-adevăr, prima etapă a inteligibilului și ne-a obișnuit cu existența unor realități non-sensibile. Ea este încă imperfectă, deoarece nu poate demonstra totul, iar geometria face rationamente asupra formelor sensibile care sunt surse de eroare. De aceea, matematica nu reprezinta decat prima etapă a inteligibilului. Motto-ul înscris pe frontonul Academiei fondate de Platon, un campus aflat la iesirea din orașul Atena, va dainui timp de trei secole cat a functionat aceasta institutie. Deoarece, pentru Platon, exista un domeniu în care se atinge universalitatea: matematica. Astfel, față de relativism, "fiecare cu parerea sau opinia sa", căutarea adevărului absolut devine o adevarata provocare. Dar, în matematică, cunoașterea nu este relativă. Mai bine de atat nu se poate obtine decat in matematică, deoarece obiectele matematice au o definiție valabila pentru toată lumea. Se poate spune că, în acest domeniu, se ajunge la esența lucrurilor. Care este esența? Ceea ce lucrurile sunt în sine, independent de aspectul lor. Aparențele se pot modifica oricând, esența nu se schimbă, ea există în sine, pentru totdeauna. Pentru a vorbi despre esenta, Platon folosește termenul de "Idee", care este scris cu majuscula. Ideea nu este, ca în acceptia obisnuita a termenului, o construcție a minții, ci există independent de mintea noastră, în sine. Ideea este ceea ce este realmente real. De exemplu, în matematică, Ideea de triunghi exista independent de toate triunghiurile care pot fi trasate. Astfel, Ideea este mult mai reala decât ceea ce avem în fața ochilor.

Fericirea este o înaintare continuă a dorinței, de la un obiect la altul, obținerea primului fiind totuși doar calea care duce către al doilea. Thomas Hobbes, Leviatanul (1651) Fragmentul descrie viziunea lui Hobbes despre fericire/beatitudine (felicitas), pe care  o definește nu ca pe o stare de satisfacție statică, ci ca pe un proces dinamic și continuu. Respingerea scopului suprem: Hobbes se opune filosofilor antici (precum Aristotel) care credeau într-un Summum Bonum (cel mai mare bine) sau într-un punct final de liniște a minții. Dorința ca motor al vieții: pentru Hobbes, a trăi înseamnă a dori. El afirmă că o persoană ale cărei dorințe s-au sfârșit nu mai poate trăi, la fel cum nu poate trăi cineva ale cărui simțuri s-au oprit. Mecanismul succesului: fericirea constă în succesul constant în atingerea obiectivelor succesive. Obținerea primului obiect nu este scopul final, ci doar o etapă necesară („calea”) pentru a securiza și a atinge dorința următoare. Puterea: această căutare neîncetată duce la ceea ce Hobbes numește o „înclinație generală a întregii omeniri”, o dorință perpetuă și neliniștită de putere după putere, care încetează doar la trecerea în neființă. © CCC

Iubirea este bucuria însoțită de ideea unei cauze exterioare. (Etica) Baruch Spinoza “Iubirea nu este nimic altceva decat o bucurie care insoteste ideea unei cauze exterioare, iar ura, nimic altceva decat o tristete care insoteste ideea unei cauze exterioare.” Cu alte cuvinte, a iubi inseamna a experimenta bucuria la ideea existenței altuia. Această definiție a iubirii frapeaza prin simplitatea sa luminoasa, dar și printr-o simplitate singulara, în comparație cu complexitatea experienței iubirii, ce imbină plăcerea și durerea, plenitudinea si esecul. Oare pentru Spinoza orice iubire era scutita de suferinta și el a ignorat nefericirea de a iubi prin faptul că iubirea se defineste ca bucurie ce poate fi si sursă de nefericire? Dar, daca nu ar fi bucurie, nimeni nu s-ar atasa atat de mult de ea, alergand spre propria suferinta. Prin urmare, fara iubire, nu exista nici nefericire, dar nici mântuire. Definitia conform careia iubirea este considerata o forma de bucurie, o bucurie însoțită de ideea unei cauze exterioare, explică esenţa iubirii. Iubirea este bucurie, adica alterarea puterii de a acționa, care este în prim-plan în fața obiectului. Este doar percepția noastră asupra acestui obiect care ne face să credem că el este cauza iubirii. Definiția tradițională conform careia iubirea este voinţa aceluia care iubeşte de a se uni cu lucrul iubit nu exprimă esenţa iubirii, ci proprietatea sa. Astfel, această proprietate constă în voinţa aceluia care iubeşte de a se uni cu lucrul iubit, neintelegand prin voinţă un consimţământ sau o deliberare sau o decizie liberă şi nici dorinţa de a se alătura lucrului iubit, când el lipseşte, sau de a-l avea mereu prezent, când el este de faţa. Iubirea poate fi conceputa fără una sau alta din aceste dorinţe. Prin voinţă se înţelege mulţumirea/satisfactia celui care iubeşte, datorita prezenţei lucrului iubit, prin care bucuria aceluia care iubeşte este întărită sau cel puţin, alimentată. Alte afecte sunt derivate succesiv și explicate în același mod. Astfel, contrariul iubirii, în următoarea definiție, “Ura este tristețea însoțită de ideea unei cauze exterioare”.

Nimeni nu e rau degeaba (in mod voit). Socrate Socrate vrea sa spuna că personajul negativ este ignorantul. El isi doreste propriul bine, dar nu il vede și, prin urmare, comite răul in mod involuntar. Această afirmatie nu înseamnă nicidecum ca orice iresponsabilitate a celui rau ar trebui să fie iertata pentru că este de datoria fiecaruia să nu rămână în ignoranță.

Inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște. (Cugetări) Blaise Pascal Inima, la Pascal, reprezintă intuiția ce permite sesizarea evidențelor ce nu au nevoie să fie demonstrate. Prin urmare, nu este vorba de pasiunea amoroasă. Oamenii dispun de două facultăți pentru a cunoaște: inima, ce recurge la intuiții imediate și rațiunea, prin intermediul deducției. Astfel, inima urmează o abordare pe care “rațiunea nu o cunoaște”. Pascal “se joacă” aici cu cele două sensuri ale cuvântului "rațiune" (primul: motiv, justificare; al doilea: gândire logică). © CCC

Ce vanitate este pictura care atrage admirația noastra prin asemănarea lucrurilor la care nu admirăm deloc originalele. (Cugetari) Blaise Pascal Pascal reia ideea antica, contestata astăzi, că arta imită natura. Dar dacă imităm modele proaste, ar trebui să admirăm copia doar pentru că imitația este fidela originalului? Critica pascaliana se situeaza mai ales in planul moral. Artistul trebuie să reprezinte subiecte imorale? Această critică a artei, clasica, este de inspiratie platoniciana.

A comite nedreptatea este mai rău decat a fi victima nedreptăţii, a nu fi pedepsit este mai rău decat a fi pedepsit. (Gorgias) Platon A comite o nedreptate inseamna a-ti pierde demnitatea și a-ti petrece restul vieții în compania unei nedreptati. Asasinul este cel care isi pierde stima de sine. Această teză a fondat ideea modernă a conștiinței morale: nu există crimă fără martor, pentru ca exista in mine un martor interior care ma judecă. Montaigne are o fraza apropiata in acest sens: “Mintind ma pagubesc mai tare pe mine decat pe cel pe care-l mint.” (Eseuri)

Cand doi oameni au pareri diferite despre acelasi lucru, este sigur ca cel putin unul se insala si se pare chiar ca nici unul nu are cunostintele necesare, caci daca rationamentul unuia ar fi cert si evident, ar putea sa-l expuna celuilalt, astfel incat si intelectul acestuia sa se convinga in cele din urma.

Este un viciu comun oamenilor sa li se para mai frumoase lucrurile dificile, si cei mai multi considera ca nu stiu nimic cand descopera cauza clara si simpla a unui lucru, in timp ce admira unele teorii sublime si profunde ale filosofilor, desi acestea se sprijina, asa cum se intampla de cele mai multe ori, pe fundamente care n-au fost niciodata suficient cercetate de cineva; nebuni desigur, care prefera luminii, intunericul.

Arta este imitarea naturii. Aristotel Aristotel credea că imitarea este o tendință naturală a omului și ca aceasta ii ofera  plăcere. Pentru Aristotel imitația nu este doar o copie, ci o creație, pentru că aceasta transpune realitatea in imagini, in obiecte poetice. Arta este mimesis. Se știe că această idee a unei arte imitative a fost respinsa de Hegel.

***

Mimesis: principiu estetic, de origine platoniciană și aristoteliană, potrivit căruia arta este imitarea realului/realității.

Ințelepciunea nu este o meditație asupra mortii, ci asupra vietii. (Etica) "Inţelepciunea omului modern nu este o meditaţie asupra morţii, ci asupra vieţii" Baruch Spinoza Pentru că filosofia sa este o etică a adevăratei libertati și a împlinirii Dorinței ca bucurie autonomă și beatitudine (stare de fericire deplina), Spinoza a fost determinat să ia poziție împotriva moralei morții. Omul înțelept nu se gândește la moarte. In măsura în care are idei adecvate, nu se poate gândi decat la ceea ce este pozitiv în el și nu la neputințele sau eșecurile sale. Fiecare om caută ca ființa lui sa dainuie, iar moartea este contrară naturii sale. Omul liber nu se gândește decat sa trăiasca și să trăiască bine. Pentru că el trăiește sub unicul comandament al rațiunii, nu este condus de frica de moarte, ci isi urmeaza Binele, adica actioneaza, traieste, si isi conserve ființa conform fundamentului ce consta in a cauta ceea ce este cu adevărat util pentru sine. De aceea, el nu se gandeste la nimic mai puțin decât la moarte, iar înțelepciunea lui este o meditație asupra vieții pentru a obtine linistea sufleteasca. Etica (1677) lui Spinoza rămâne un tratat asupra fericirii omeneşti, respectiv, o analiză a sufletului omenesc, a afectelor şi a pasiunilor sale, a tuturor componentelor existenţei individuale, pe de o parte, iar pe de altă parte, o recomandare educaţională concretă de a  accepta că baza gândirii umane este însăşi prezenţa lui Dumnezeu, adică a înţelepciunii maxime. Spinoza rămâne în istoria eticii prin două contribuţii majore. Prima, stipularea primatului eticii faţă de morală, prin restrângerea  problemei răului numai la lumea omului, natura fiind  nevinovată. Prin trecerea de la judecata morală, care ne lasă pradă imaginaţiei lui “trebuie “, la înţelegerea legii şi a necesităţii care acţionează în lume; numai aşa pasiunile se vor converti în acţiuni, necesitatea se va transforma în libertate, tristeţea va deveni bucurie, iar neputinţa se va metamorfoza în forţă. A doua contribuţie, împletirea înţelepciunii cu bucuria, prin corelarea iubirii de sine cu stabilirea a cât mai multe prietenii. Pentru aceasta, cunoaşterea pe bază de opinie, care trebuie continuată în cunoaşterea rece a cauzelor (ştiinţa), iar de aici trebuie să ne ridicăm la cunoaşterea care fructifică şi iubirea a tot ce există, deoarece fiecare lucru individual se leagă de toate celelalte. In felul acesta, se micşorează şi distanţa dintre ideal şi real.

Experienta de totdeauna ne invata ca orice om care detine o putere este inclinat sa abuzeze de ea si ca el merge mai departe asa pana ce da de limite. (Despre spiritul legilor) “Rezulta ca experienta de totdeauna ne invata ca orice om care detine o putere este inclinat sa abuzeze de ea si ca el merge mai departe asa pana ce da de limite. Insasi virtutea are nevoie de ingradiri. Deci puterea trebuie divizata pentru a nu degenera in arbitrar.” Trebuie ca, prin randuiala statornicita, puterea sa fie infranata de putere. (Despre spiritul legilor) …"pentru ca sa nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin randuiala statornicita, puterea sa fie infranata de putere." Nu există încă libertate dacă puterea judecatoreasca nu este separata de puterea legislativă și executiva. (Despre spiritul legilor) Charles L. de Montesquieu Aceste trei citate explica și enunta principiul separatiei puterilor in stat. Deoarece a dispune de putere inseamna a fi tentat să abuzezi de ea, puterea risca sa alunece spre despotism. Recunoscând trei puteri în stat (legislativă, executivă și judecătorească), Montesquieu considera că o conditie a libertatii este ca aceste trei puteri sa fie independente, astfel încât fiecare sa le contrabalanseze pe celelalte două. Separația puterilor este un principiu de distributie a diferitelor funcții ale statului ce sunt incredintate componentelor acestuia. Scopul acestei separări este de a avea instituții ale statului care respecta libertățile fundamentale ale cetatenilor. Separatia puterilor a devenit un element esențial al democrațiilor reprezentative. Separația puterilor a fost, în esență, teoretizata de John Locke și Montesquieu. In Franța, este reținuta cel mai adesea clasificarea lui Montesquieu, definita în Despre spiritul legilor: - puterea legislativă, incredintata unui Parlament (sau Legiuitor); - puterea executiva, incredintata unui guvern compus dintr-un prim-ministru și miniștri, condus de către un șef de stat și / sau de guvern; - puterea judecatoreasca, încredințată instanțelor judecatoresti. Termenul de "a patra putere" in stat este folosit uneori pentru a desemna anumite instituții precum presa sau autoritatea monetara. Montesquieu, alaturi de John Locke (1632-1704), a fost inspiratorul principiilor organizarii politice și sociale pe care se bazeaza societatea moderna. Enuntata de catre John Locke (Traité du gouvernement civil, 1690), teoria separatiei puterilor a fost definitivata si explicata pe larg de catre Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755) in celebra lucrare "Despre spiritul legilor" (1748), facand din separatia puterilor un eficient instrument al sigurantei cetatenilor. Montesquieu a oferit o formulare precisă şi clară acestei teorii care va forma unul dintre punctele principale ale programelor revoluţiilor burgheze. Aceste puteri recunoscute de Montesquieu trebuie să fie atribuite unor organe separate şi independente unele de altele. Aparuta in secolul Luminilor, alaturi de alte teorii, ea a fost indreptata impotriva obscurantismului feudal si a inchistarii medievale, impotriva abuzului de putere. Teoria separatiei puterilor a fost o reactie impotriva monarhiei absolute, considerata de drept divin, forma de guvernamant in care regele concentra in mainile sale puterea suprema, considerandu-se personificarea statului, de unde si celebra formula a regelui Ludovic al XIV-lea, "Statul sunt eu." (L'Etat c'est moi). Teoria separatiei puterilor a avut un rol decisiv, in promovarea sistemului reprezentativ, in valorificarea democratica a relatiei dintre detinatorul suveran al puterii (poporul, natiunea) si organizarea statala a puterii politice, in cautarea, in chiar organizarea statala si functionarea puterii, a garantiilor exercitarii drepturilor omului si cetateanului. Este o teorie care a stat la baza elaborarii constitutiilor moderne conforme principiului constitutionalismului, Constitutia SUA din 1787. Necesitatea unei astfel de separatii a inspirat redactarea articolului 16 din Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 26 august 1789 care afirma (deși aluziv și fără precizie): "O societate în care garanția drepturilor nu este asigurată si nici separația puterilor nu este stabilita, nu are o Constituție." Din punct de vedere politic, principiul separatiei puterilor in stat este considerat ca fiind generator de libertaţi politice, prin echilibrul şi colaborarea puterilor separate.

Numai dorinta sau regretul este in stare sa ne impiedice de a fi fericiti.

In stare naturala, omul e lup fata de om. (Homo homini lupus) Thomas Hobbes Hobbes considera că starea naturala este o stare de război a tuturor împotriva tuturor. Pentru că oamenii au aceleași nevoi de satisfacut, in timp ce bunurile materiale sunt limitate, pentru că fiecare poate pretinde o superioritate asupra altora, se vor naste în mod necesar conflicte sângeroase, care ar putea pune specia umana in pericol. De aceea, intrarea în societate apare ca fiind necesară. Ganditori precum Thomas Hobbes, John Locke, J.-J. Rousseau au imaginat o stare naturala în care oamenii traiau într-adevar astfel, fara a-si reglementa reciproc comportamentele. Asa cum spunea Hobbes, în acea stare a naturii fiecare se afla într-un razboi continuu cu toti ceilalti (bellum omnium contra omnes): urmându-si propriile interese, oamenii nu tineau în nici un fel seama de interesele celorlalti, omul era lup fata de om (homo homini lupus). In acea stare, individul se simtea în nesiguranta; viata si bunurile îi erau amenintate. De aceea, oamenii au consimtit, desi cu pretul renuntarii la unele din drepturile lor, sa formeze o comunitate care sa-i apere de invazia strainilor ori de nedreptãtile unuia împotriva altuia. Oamenii au acceptat un fel de pact ori contract social, de felul: renunt la dreptul meu de a ma conduce singur si autorizez pe acest om sau grup de oameni sa asigure drepturi si obligatii pentru toti, cu conditia ca fiecare alt om sa faca la fel. Astfel a luat nastere statul. © CCC

Singurul lucru pe care il știu este că nu știu nimic. Socrate Această afirmatie rezumă ceea ce este cunoscut sub numele de ironie socratica si consta in a întreba, simuland ignoranța. Este, de asemenea, un indiciu al refuzului dogmatismului, caracteristic filosofiei socratice.

Corpul este mormantul sufletului. (Cratylos) A filosofa inseamna a învăța sensibilul sa moara. (Phaidon) Platon Teoria reminiscentei afirma faptul că incarnandu-se în corp, sufletul uită cunoașterea ideilor dobândite într-o altă lume. Prin urmare, eliberandu-se de corp, sufletul poate regăsi cunoașterea deplină. Acest dispreț clasic fata de corp va fi interpretat de Nietzsche ca fiind o sfidare a vieții. Mai mult, filosofia reprezinta accederea catre inteligibil și, prin urmare, refuzul sensibilului.

***

Cratylos (sec. V î. e.n.): filosof grec, discipol al lui Heraclit. A absolutizat viziunea acestuia asupra curgerii universale, negand orice stabilitate și determinare a lucrurilor. Teoria reminiscentei a lui Platon: teorie platoniciană potrivit căreia omul recunoaşte ideile datorită faptului că sufletul său le-ar fi contemplat într-o existenţă anterioară; reamintirea ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat într-o existenţă anterioară.

Omul e ceva nedesavarsit, care tinde necontenit spre ceva mai bun si mai mare decat el insusi.

Cine are o idee adevărata știe, in același timp, ca are o idee adevărată și ca nu se poate îndoi de adevărul acelui lucru. (Etica) Baruch Spinoza “Dacă cineva ar spune că are o idee clară şi distinctă, adică adevărata, despre o substanţă, dar că totuşi se îndoieşte că această substanţă există, ar fi acelaşi lucru ca şi când ar spune că are o idee adevărată, dar se îndoieşte de adevărul ei.” Adevărul se reveleaza în noi. E lipsit de sens să crezi ca cineva ar putea gandi eronat, deoarece a gandi astfel nu inseamna a gândi. Eroarea nu provine dintr-o miscare a gândirii noastre, ci din acțiunea lucrurilor exterioare asupra noastră. Orice idee adevărată contine in sine propria afirmatie și forta reală a acestei afirmatii depinde doar de claritatea ideii. Acesta este motivul pentru care Spinoza nu va opera cu îndoiala metodica (sistematică) in maniera lui Descartes. Fundamentul adevărului nu este o metodă, ci insasi capacitatea de a cunoaște. Descartes considera ca doar ceea ce este clar si evident poate fi adevarat (Adevarat nu poate fi decat ceea ce a fost perceput logic si rational). La fel, pentru Spinoza, criteriul adevărului este claritatea şi distincţia ideilor. Justeţea unei idei clare şi distincte este evidentă şi fără a mai solicita raportarea ei la obiect. Ideea adevărată trebuie să corespundă obiectului său, dar întrucat substanţa cugetătoare/obiectul cugetator/eul care gandeste (res cogitans) şi substanţa întinsă/materia/lumea exterioara (res extensa), conform dualismului lui Descartes, sunt pentru Spinoza una şi aceeaşi substanţă, înlănţuirea ideilor în substanţa cugetătoare este în mod necesar identică cu ordinea lucrurilor în substanţa întinsă. Astfel, Spinoza anticipează cunoscutul principiu gnoseologic materialist, potrivit căruia între legile existenţei şi legităţile gîndirii există o identitate dialectică. Această identitate, fondată ontologic în teoria substanţei, asigură adecvarea deplină la obiect şi deci adevărul ideilor clare şi distincte, fără a mai fi necesar controlul lor empiric.

As da tot ce stiu pentru jumatate din ce ignor.