Citate filosofice explicate

Corpul este mormantul sufletului. (Cratylos) A filosofa inseamna a învăța sensibilul sa moara. (Phaidon) Platon Teoria reminiscentei afirma faptul că incarnandu-se în corp, sufletul uită cunoașterea ideilor dobândite într-o altă lume. Prin urmare, eliberandu-se de corp, sufletul poate regăsi cunoașterea deplină. Acest dispreț clasic fata de corp va fi interpretat de Nietzsche ca fiind o sfidare a vieții. Mai mult, filosofia reprezinta accederea catre inteligibil și, prin urmare, refuzul sensibilului.

***

Cratylos (sec. V î. e.n.): filosof grec, discipol al lui Heraclit. A absolutizat viziunea acestuia asupra curgerii universale, negand orice stabilitate și determinare a lucrurilor. Teoria reminiscentei a lui Platon: teorie platoniciană potrivit căreia omul recunoaşte ideile datorită faptului că sufletul său le-ar fi contemplat într-o existenţă anterioară; reamintirea ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat într-o existenţă anterioară.

Exista oare vreun om fara contradictii si care sa se priceapa perfect pe sine insusi, fiind tot atat de usor de inteles si de ceilalti ?

Cunoasterea de sine: Cufunda-te in tine insuti, fa ceea ce corespunde profundei tale fiinte; cauta-te pe tine insuti, fii propriul tau stapan, mergi pe drumul tau propriu, indiferent incotro duce.

Nimeni sa nu intre aici daca nu a studiat geometria. sau Nimeni sa nu intre aici daca nu este geometru. Platon (427-348 i.e.n.) Platon a gravat acest dicton pe frontonul Academiei pe care a fondat-o. Aceasta fraza  imperativa însemna ca trebuie sa cunosti matematica (care în momentul acela era geometria) înainte de a studia filozofia. Matematica este, într-adevăr, prima etapă a inteligibilului și ne-a obișnuit cu existența unor realități non-sensibile. Ea este încă imperfectă, deoarece nu poate demonstra totul, iar geometria face rationamente asupra formelor sensibile care sunt surse de eroare. De aceea, matematica nu reprezinta decat prima etapă a inteligibilului. Motto-ul înscris pe frontonul Academiei fondate de Platon, un campus aflat la iesirea din orașul Atena, va dainui timp de trei secole cat a functionat aceasta institutie. Deoarece, pentru Platon, exista un domeniu în care se atinge universalitatea: matematica. Astfel, față de relativism, "fiecare cu parerea sau opinia sa", căutarea adevărului absolut devine o adevarata provocare. Dar, în matematică, cunoașterea nu este relativă. Mai bine de atat nu se poate obtine decat in matematică, deoarece obiectele matematice au o definiție valabila pentru toată lumea. Se poate spune că, în acest domeniu, se ajunge la esența lucrurilor. Care este esența? Ceea ce lucrurile sunt în sine, independent de aspectul lor. Aparențele se pot modifica oricând, esența nu se schimbă, ea există în sine, pentru totdeauna. Pentru a vorbi despre esenta, Platon folosește termenul de "Idee", care este scris cu majuscula. Ideea nu este, ca în acceptia obisnuita a termenului, o construcție a minții, ci există independent de mintea noastră, în sine. Ideea este ceea ce este realmente real. De exemplu, în matematică, Ideea de triunghi exista independent de toate triunghiurile care pot fi trasate. Astfel, Ideea este mult mai reala decât ceea ce avem în fața ochilor.

Pe măsură ce iti devine mai clar cine esti, vei fi mai în măsură să decizi ce este mai bine pentru tine - pentru prima dată. © CCC

Uneori iti trebuie timp ca sa te lamuresti chiar asupra propriilor tale sentimente.

Sa pretuiesti exact atat cat pari; sa nu cauti a parea mai mult decat pretuiesti. Sunt oameni care cauta sa arate altfel decat sunt si ajung sa nu mai stie cine sunt cu adevarat.

A te cunoaste si a te accepta nu inseamna renuntare la efort, la perfectionare; dimpotriva, inseamna chiar sa ai cei mai multi sorti de a te putea realiza, pentru ca avantul se afla atunci pe calea cea buna, aceea in care toate eforturile dau rod. Largeste-ti cat poti mai mult limitele. Dar numai limitele naturale si numai dupa ce vei fi inteles bine care sunt aceste limite. Cei ce-si irosesc viata sunt, de cele mai multe ori, sau oameni care, la plecare, s-au inselat asupra firii lor si s-au ratacit pe un drum care nu era al lor, sau cei care au luat-o pe calea cea buna, dar n-au stiut sau n-au avut curajul de a se margini la posibilitatile lor.

Numai cautand sa-i luminezi pe oameni poti practica acea virtute generala in care se cuprinde dragostea fata de toti.

Excesele introspectiei: in oglinda in care te privesti nu incerca sa-ti vezi si respiratia. Altfel, ii tulburi luciul. Si atunci, nu te mai vezi deloc.

Omul nu aduce la nastere nici bunatate, nici rautate, el aduce cu sine facultatea de a-si cunoaste nevoile, pe care este capabil sa le satisfaca el insusi, pasiunile mai mult sau mai putin vii, dupa organismul si temperamentul pe care natura i le-a daruit.

Cei ce se cunosc pe ei insisi, stiu ce le este prielnic, si deosebesc lucrurile pe care sunt in stare sa le faca sau nu. Ei se marginesc a face ceea ce stiu; cauta sa dobandeasca ceea ce le lipseste si, ferindu-se de tot ce este mai presus de puterile lor, ocolesc ratacirile si greselile.

Omul este masura tuturor lucrurilor. Omul este măsura tuturor lucrurilor: a lucrurilor care sunt, asa cum sunt, şi a lucrurilor care nu sunt, asa cum nu sunt. Protagoras din Abdera Sofistul Protagoras enunta aici ideea relativismului. Fiecare om măsoara realitatea dupa propriul sau etalon (sau dupa propria realitate). Afirmatia semnifica: “fiecare are adevarul sau” sau “fiecare cu adevarul sau”. Astfel, mierea pare dulce pentru omul sănătos, dar amara pentru omul bolnav și nu se poate spune că vreunul dintre cei doi se insala. Protagoras se releva senzualist, afirmand adevărul simțurilor.

***

Relativism: doctrină care postulează relativitatea cunoștințelor omenești, în sensul că nimic nu este absolut adevărat decât prin raportare la individ. Senzualism: doctrină filosofică bazată pe recunoașterea senzației ca singura sursă a cunoștințelor noastre despre lume.

Majoritatea oamenilor sunt niște "Eu"-ri prescurtate; ceea ce natura a dorit să fie modelat ca un "Eu" este în curând tocit într-un simplu subiect la persoana a treia. Acest citat, atribuit filosofului danez Søren Kierkegaard, fiind notat în jurnalele sale în anul 1854, evidențiază pierderea individualității și autenticității la majoritatea ființelor umane. Concepuți de natură să fie subiecți singulari („eu”), oamenii devin „el” sau „ea” interschimbabili, reduși la simpli subiecți pasivi. Mesajul reflectă critica profundă a filosofului la adresa conformismului social care uniformizează individualitatea, originalitatea, anihilând personalitățile distincte și cufundându-le în marea masă colectivă. „Eul” autentic: Kierkegaard credea că fiecare om se naște cu potențialul de a fi un „Eu” unic, o individualitate asumată în fața lui Dumnezeu și a propriei conștiințe. [„Eu-rile” prescurtate denotă pierderea unei identități distincte, reducerea individului la o versiune slăbită a sa.] Depersonalizarea: sub presiunea societății, a mulțimii și a opiniilor gata fabricate, individul își pierde unicitatea. El încetează să mai fie un subiect activ (un „Eu”) și devine un simplu obiect pasiv, o entitate generică ce poate fi descrisă la persoana a treia („el” sau „se spune că...”). [Eul este tocit, adică individualitatea se pierde din cauza conformismului social sau a lipsei de implicare existențială.] [Persoana a treia, simbolizează anonimatul, pasivitatea și perceperea de sine ca un obiect, mai degrabă decât ca un subiect conștient și activ.] În esență, autorul deplânge transformarea omului dintr-o ființă originală într-o simplă copie a masei sociale. Gândirea lui Kierkegaard subliniază nevoia de a te afirma ca un individ autentic în fața conformismului mulțimii. © CCC

Nu izbuteste nimeni lucruri mai mari decat puterea lui: iti spune dreapta judecata, ce-i cu putinta si ce nu-i. Asa-s poruncile naturii, asa e legea omeneasca; sa nu incerce nestiinta ce nu-i e dat sa-ndeplineasca.

Eul nu este stăpân în propria casă. Sigmund Freud (1856-1939), Straniul și alte eseuri Freud nu a descoperit inconștientul. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, se stabilise deja că anumite evenimente mentale au loc în afara domeniului conștiinței noastre. Dar, înființând psihanaliza, Freud a făcut din inconștient forța motrice a vieții psihice. Observațiile sale clinice l-au condus la presupunerea unei fierberi interioare de impulsuri, imagini și temeri, din care introspecția surprinde doar fragmente împrăștiate. Originea acestei vieți psihice rămâne obscură, deoarece conștiința este doar o zonă la suprafața minții, ca vârful unui aisberg (partea scufundată fiind inconștientul). Freud a comparat psihicul cu un aisberg și asemenea unui aisberg, nouă zecimi din psihic sunt invizibile, scufundate în inconștient. Astfel, adevărata semnificație a emoțiilor și comportamentelor este rareori cea pe care le-o atribuim spontan. Știu măcar de ce am visat-o, de ce detest mulțimile, de ce apreciez aranjamentele simetrice, de ce pierd mereu un anumit obiect...? Inventarea psihanalizei a fost o răsturnare filosofică, nu doar pentru că a demonstrat importanța dorințelor sexuale în construirea identității, ci mai presus de toate pentru că a provocat o ofensă imensă omenirii. Urmându-l pe Copernic, care a arătat oamenilor că Pământul, departe de a fi în centrul lumii, e un mic satelit în adâncurile universului, după Darwin, care i-a învățat că nu erau nicidecum apogeul Creației, ci doar o simplă specie animală în vastul proces al Evoluției, Freud s-a străduit să le dezvăluie că nici măcar nu erau stăpâni ai propriilor minți. O umilință salutară? Această reducere a ființelor umane la impulsurile lor nu a fost pe placul tuturor. De exemplu, acestea sunt cuvintele filosofului francez Alain, un contemporan al lui Freud: „Freudianismul, atât de faimos, este o artă de a inventa un animal redutabil în fiecare om.”

***

Straniul este un concept descris de psihologul Sigmund Freud ca fiind sentimentul straniu sau tulburător care apare atunci când un obiect familiar este prezentat într-un mod straniu sau neobișnuit. Artiștii suprarealiști, care au căutat să dezvăluie subconștientul și să-l reconcilieze cu realitatea, au folosit adesea acest concept combinând obiecte familiare în moduri neașteptate și bizare. Această abordare a creat un sentiment de neliniște, provocând percepția privitorului asupra realității.

Fericirea a ajuns la mine pe căi ocolite. Reţeta nu o pot da, pentru că sunt mulţi oameni care nu ar digera procesul de fabricaţie. Fericirea este probabil momentul acela scurt de extaz când întâlneşti un bărbat care îţi place sau îţi cumperi o geantă sau dai cu un parfum extraordinar. Genul ăla de fericire ţine puţin şi nu e durabil. Aş miza mai mult pe o pace interioară, care este rezultatul unei împăcări cu sine, cu destinul, aşa cum spuneau anticii este important să ne cunoaştem pe noi înşine, este excursia cea mai grea, pentru că o dată ce avem curajul să ne privim cu luciditate, urmează faza a doua, care este cea mai importantă, să schimbăm ce nu e bine pentru noi, în relaţiile cu ceilalţi sau cu destinul. Sunt lucruri care nu ne ies fiindcă nu ne sunt scrise şi nu le putem obţine cu forţa. Nicio viaţă nu este perfectă.

A incerca intotdeauna sa ma inving pe mine insumi mai degraba decat soarta si sa schimb mai degraba dorintele mele decat ordinea lumii. (Discurs asupra metodei) René Descartes Inspirata de stoici, aceasta fraza constituie a treia maxima a moralei provizorii. Spre deosebire de stoici, Descartes nu precizează aici principiile unei morale definitive. In plus, în timp ce stoicii "doreau" ordinea lumii, Descartes se multumeste sa o accepte. De aceea, Descartes apare mai conformist decat Epictet.

Cuget (Gândesc), deci exist. - Cogito, ergo sum. (Discurs asupra metodei) René Descartes Cartezianismul desemnează o mișcare filosofică ce susține principiile și teoriile gândirii lui René Descartes (forma latinizată, Renatus Cartesius). Cartezianismul s-a evidențiat, mai ales, prin prima lucrare filosofică publicată în limba franceză, celebrul Discurs asupra metodei (1637), subintitulată "pentru a ne conduce bine rațiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe”, ce expune trăsăturile fundamentale ale metodei sale. Adevăratul punct de pornire al filosofiei carteziene este dubiul. Descartes ne asigură că orice act de îndoială constituie manifestarea unui act de gândire. Oricât de numeroase ar fi erorile în care se angajează gândirea noastră, realitatea ei se impune ca un fapt indubitabil: Dubito cogito, cogito ergo sum (mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist). Descartes formulează descoperirea lui “cogito” în Discurs asupra metodei. La sfârșitul îndoielii, își dă seama că este imposibil să se îndoiască de gândire pentru că a te îndoi înseamna a gândi. Deci, dacă gândesc, înseamnă, în mod necesar, că exist. Formularea sugerează că existența este dedusă din gândire. În realitate, "exist", este deja în "cuget" prin pronumele personal "Eu" (cuget). În Meditații metafizice (Meditationes de prima philosophia, 1641), lucrare care se dorește mai riguroasă, ideea va fi dezvoltată mai pe larg, iar formularea lui “cogito” va fi într-o formă diferită: Ego sum, ego existo (Eu sunt, eu exist). Faima acestei formule îi ascunde originalitatea, căci nu este evident să deduci propria ființă din propria gândire. Cum poate conștiința să fie o dovadă a existenței noastre? Ambiția lui Descartes este de a obține un adevăr indubitabil. Cu toate acestea, materialitatea lumii exterioare, pe care o considerăm evidentă, de la sine înțeleasă, nu este atât de certă, după cum o demonstrează iluziile noastre optice sau chiar experiența obișnuită a visului, a cărei impresie de realitate este foarte convingătoare. În mod similar, familiaritatea pe care o menținem cu corpul nostru, deși pare a fi o dovadă mai concretă a ființei noastre, nu rezistă unei examinări atente, așa cum ilustrează relatările amputaților care experimentează senzații „fantomatice” în membrele lor. Prin urmare, nici lumea, nici corpul nu oferă un adevăr cert. Pe de altă parte, deși mă pot îndoi de orice, însuși actul de a mă îndoi și, prin urmare, de a gândi, este o realitate incontestabilă. Conținutul gândurilor mele, ceea ce îmi imaginez, memorez sau calculez, se poate dovedi fals sau iluzoriu. Totuși, acest lucru nu pune sub semnul întrebării prezența gândului meu, care rămâne fără îndoială. Chiar dacă aș afirma că nu exist, nu aș înceta să exist. De aceea, dacă gândesc (cogito), atunci sunt (ergo sum), adică exist, cel puțin în ceea ce privește conștiința. La Descartes, experiența gândirii întemeiază în acest sens, primul dintre adevăruri, chiar dacă, paradoxal, rămâne cel mai dificil de înțeles... poate pentru că este atât de intim legată de noi încât nici măcar nu o mai percepem. „Deci exist”? Totuși, nu trebuie confundată certitudinea existenței mele cu valoarea persoanei mele. „A fi” este un lucru, a exista ca o subiectivitate autentică este altceva. De aici și observația destul de amară a filosofului danez Søren Kierkegaard: „Majoritatea oamenilor sunt niște «Eu»-ri prescurtate; ceea ce natura a dorit să fie modelat ca un «Eu» este în curând tocit într-un simplu subiect la persoana a treia.”

 ***

Descartes a publicat lucrarea Discurs asupra metodei, în 1637, în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea. Patru ani mai devreme, la Roma, Galileo fusese condamnat de către Biserică pentru că a îndrăznit să contrazică acest adevăr bine stabilit de Biblie: Soarele se învârte în jurul Pământului, centrul lumii create de Dumnezeu. "Cuget, deci exist”, simbolizeaza gândirea carteziana, in loc de a o rezuma. Această afirmatie, ce pare o evidenta, pune bazele gândirii raționale. Mare cunoscator al clasicilor latini, filosoful s-a inspirat, probabil, din intuiția Sf. Augustin, în secolul al V-lea, care scria în Cetatea lui Dumnezeu: "Si enim fallor, sum" ("Căci, dacă nu mă înșel, exist"). In Discursul său, Descartes povesteste cum meditațiile sale l-au condus la a pune totul la îndoială, cu excepția unui singur lucru: "In timp ce voiam sa gandesc astfel, că totul era fals, trebuia in mod necesar ca eu, cel care gandeam, sa fi fost ceva. Și observând că acest adevăr, cuget, deci exist, era atât de ferm și atat de sigur, incat toate presupunerile cele mai extravagante ale scepticilor nu ar fi putut sa-l zdruncine, am considerat că l-as putea admite fără probleme drept primul principiu al filosofiei pe care o cautam." Angajandu-se să reconstruiască întreaga filosofie pe baze solide, Descartes pune în aplicare o îndoială metodică, constand in eliminarea a tot ce nu este absolut sigur. Astfel, descopera ca, deși simțurile și raționamentele sale il inseala adesea, rămâne adevarat faptul ca eu, cel care sunt pe punctul de a ma indoi, sunt ceva, altfel spus, eu exist. Această certitudine a propriei sale existențe devine de acum inainte un adevar fundamental, primordial, putand servi ca punct de sprijin pentru filosofia pe care o va dezvolta, considerata astfel ca exemplara pentru filosofia moderna, ce plasează subiectul în centrul construcției cunoasterii. Elaborand o metoda “pentru a ne conduce bine ratiunea și a cauta adevărul în științe", Descartes dorea să verifice prin raționament toate adevărurile pe care le prelua. Ca si Galileo, era convins, in secret, că si dacă am vedea clar Soarele rotindu-se, aceasta nu ar dovedi că el se rotește. Lucid in ceea ce priveste dificultatea demersului, i-a scris editorului său: "Chiar daca ar fi prea putini oameni in lume care ar fi capabili să inteleaga rationamentele mele, nu e vina mea, si ele nu sunt mai puțin adevarate pentru asta." Când parodia se amesteca... Mica fraza a devenit celebra, fiind parodiata sub toate formele. Astfel, aflat in mijlocul unui corpus foarte bogat, Paul Valéry a spus: "Uneori, cuget; și, uneori, exist"; iar Albert Camus: "Ma revolt, deci exist." [Corpus: culegere sau colecție de texte, documente, inscripții, legi etc.] © CCC

In marile jocuri ale vietii, descoperim in noi o forta neobisnuita sau o slabiciune pe care nu contam.